Condamnată la creaţie

Săptămâni chinuitoare în şir face ceea ce-i spune sufletul. Încovoiată deasupra unei mese, aranjează mărgeluţă lângă mărgeluţă. O ţine aşa până mulţimea de elemente colorate conturează un tablou. Munceşte fără încetare, până nu-şi mai simte degetele. Uneori îi amorţesc chiar şi mâinile. Câteodată, însă, evadează în versuri. Sau în muzică. Şi toate astea le face de la înălţimea unui cărucior cu rotile.

Olga Cârnaţ este originară din Dubăsari şi suferă de artrită reumatoidă. Ţintuită într-un scaun cu rotile de boala care îi afectează articulaţiile, Olga şi-a găsit refugiul în artă. Imobilizată fizic, femeia încearcă să promoveze frumosul dincolo de orice barieră. Arta este unica ei salvare de durerile şi grijile cotidiene.

„Tratament incorect”

Din cauza bolii care a avansat foarte rapid, la cei 37 de ani ai săi, arată de 25. “Totul a început la 14 ani. Diagnoze greşite, tratament incorect, care a finalizat cu o operaţie nereuşită”, ne mărturiseşte Olga oftând.

Deja pe la 25 de ani, Olga a mers din nou la medic, din cauza deformărilor la mâini, care i-au apărut între timp. La recomandarea medicului, femeia a suportat o intervenţie chirurgicală la picioare. Acest lucru, însă, n-a făcut decât să accelereze evoluţia bolii. În urma operaţiei, Olga a rămas blocată la pat, ceea ce i-a schimbat radical viaţa.

Refugiul în artă

În odaia în care Olga stă cu chirie, e strâmt şi rece. Prin geamul mic, care dă într-o curte pustie, pătrunde o lumină slabă. Dar atmosfera apăsătoare nu face să lipsească din cameră simţul umorului. “Din când în când, ne vizitează câte o broscuţă, dar ea deja a devenit prietena mea”, se amuză Olga. Odaia femeii, care face parte dintr-un lanţ de case pe care tencuiala stă să cadă, situat în apropierea Turnului de apă din Chişinău, mai este “vizitată” şi de şoareci. “Recent mi-am luat o pisică, căci doar aşa pot să-mi fac “oaspeţii” să dispară”, face haz de necaz stăpâna.

În schimb, pereţii sunt împânziţi de tablouri multicolore, lucrate manual. E modul în care Olga îşi exteriorizează durerea. Pietricică cu pietricică, ea zideşte mesaje către societate. “După ce am rămas blocată la pat, fratele meu îmi făcuse cadou o pungă cu scoici. Atunci a apărut ideea primei lucrări. Mă gândeam la copiii care nu au văzut niciodată marea şi, prin tabloul meu, am vrut să le-o arăt”, îşi aminteşte femeia.

Acel prim tablou şi acum stă agăţat pe perete. Dintre toate lucrările, însă, unul se face observat îndată, prin simplul fapt că în el predomină doar nuanţe de albastru. Acesta e ceea ce Olga numeşte autoportret. “Este un tablou codificat, în centru fiind o lacrimă mai mare, care sunt eu, iar de jur împrejur lacrimi mici, fiecare prezentând o literă a numelui meu: Olguţa”, îşi destăinuieşte secretul femeia.

Expoziţii de durere

Dacă are noroc şi sunt locuri disponibile, o dată la trei ani Olga obţine o foaie de tratament la sanatoriu. La mai mult nu poate spera. Unica ei sursă stabilă de venit este ajutorul din partea statului. Dar aşa cum cei circa 600 de lei pe care îi primeşte lunar nu-i acoperă nici cheltuielile minime, Olga încearcă să-şi vândă lucrările.

O încercare de acest gen a fost şi cea de la Centrul Expoziţional “Constantin Brâncuşi” din Chişinău, organizată cu ajutorul Sandei Filat. “Atunci am rămas dezamăgită. Credeam sincer că o să se adune mult mai mulţi bani. Erau prezente o mulţime de persoane influente, care mi-au dat multe speranţe false”, ne spune Olga cu vocea tremurândă.

Femeia susţine că au mai fost şi alte expoziţii, dar de fiecare dată se soldau cu eşec. “Puţini sunt cei care înţeleg efortul pe care îl depun în lucrări. Uneori nu-mi simt mâinile de durere, dar continui, căci ele sunt unica mea posibilitate de evadare din cotidian. Le port dintr-o parte în alta, bătând pe la uşi, dar, în final, doar deteriorez ramele, transportându-le de colo-colo”, povesteşte Olga.

Iubirea de peste Prut

Între timp, prin intermediul unei reţele de socializare, Olga a cunoscut un tânăr din România. “Radu m-a cucerit printr-un mesaj care zicea: “Dacă există dragoste, aceasta urneşte munţii din loc şi va învinge distanţa”. După, au urmat ore în şir de comunicare, îşi aminteşte Olga, zâmbind emoţionată.

Ulterior, în ciuda dizabilităţilor locomotorii proprii, Radu a venit în R. Moldova pentru a locui împreună cu Olga. “Atunci când există o curiozitate naturală de a cunoaşte o persoană, nu mai ai sentimentul de pericol. Eram mai mult concentrat pe persoană decât pe zonă, cu toate că mă aşteptam la un mediu mai prietenos faţă de români, dar am găsit unul mai ostil. Asta, însă, contează mai puţin”, relatează Radu.

Ultima speranţă

În urma mai multor tratamente şi intervenţii chirurgicale care nu au dat rezultatele aşteptate, în viaţa Olgăi a apărut o nouă rază de speranţă într-o viaţă mai bună — un tratament în China, în valoare de 10 000 USD (echivalentul ajutorului pe care Olga îl primeşte de la stat pentru circa 16 ani (!) – n.r.). Însă această sumă este de domeniul imaginarului pentru Olga. Timp de doi ani, împreună cu Radu, au încercat să adune banii necesari, dar fără succes.
“Medicii din China, aflând despre situaţia gravă în care mă aflu, mi-au oferit o reducere de 50%. Trebuia să strâng doar 5 000 USD. Însă toţi demnitarii noştri, toate persoanele influente sau bogate la care am apelat au refuzat să mă ajute”, ne spune Olga, dezamăgită. “Am scris o mulţime de scrisori recomandate. Plăteam de fiecare dată ca scrisorile să ajungă în mâinile demnitarilor. Dar de fiecare dată ele erau redirecţionate Ministerului Sănătăţii. Acesta, la rândul lui, ne anunţa că nu are bani”, a adăugat Radu, indignat.

Ana CEBAN