Cerşetori printre cruci

Îi găseşti zi de zi pe băncile de pe aleea principală a Cimitirului “Armenesc”. Îşi povestesc unul altuia nedreptăţile vieţii, trecute şi prezente, şi aşteaptă. Nu stau cu mâna întinsă, pur şi simplu aşteaptă. Când aud paşi sau foşnetul unui leu boţit în palme, înţeleg că ziua are alt sens.

Par cerşetori aristocraţi. Arată ca nişte bătrâni inteligenţi, care s-au rătăcit întâmplător prin cimitir. Dimineaţa vin pe alee şi seara o părăsesc, cu ceva de-ale gurii şi cu minimum 50 de lei în buzunar.

Doamna Anghelina nu a mâncat încă astăzi. Paltonul ros de molii e cam strâmt, şoşonii pătaţi sunt gata să-i cadă din picioare. Dacă va primi de pomană ceva merinde, se va înfrupta şi soţul ei deseară acasă. Nu vrea să se expună în presă, consideră că ocupaţia sa e cam ruşinoasă, dar nu are încotro – pensia nu îi ajunge de mâncare şi de medicamente. “O să afle toţi vecinii despre mine şi mi-e ruşine. Soţul e bolnav acasă. Are zile numărate. Din banii pe care îi câştig aici, cumpăr medicamente pentru el. Pensia de 700 de lei nu-mi ajunge, când mă gândesc că vine iarna, mă îngrozesc”. În braţele ei stă tolănit motanul Rîjik şi-i încălzeşte mâinile, crăpate şi roşii, unica sursă de căldură gratuită.

Din troleibuz – pe aleea pomenilor

Pe banca vecină stau alte două femei. Discută, dar nu pierd din vedere trecătorii preocupaţi de pomenirea morţilor. Se uită pe furiş la sacoşele cu pomeni ale acestora, iar când vreunul dintre ei le oferă şi câte o bancnotă de culoare roşie, dosesc repede banii la fundul buzunarului. Apoi îşi continuă ciorovăiala. Se pronunţă în glas când observă că vreun “coleg” de meserie obţine un profit nemeritat de la vreun trecător: “Ei, de ce lui i-ai dat cu 5 lei mai mult?”. Se potolesc după ce omul cu pomana repară inegalitatea.

O altă bătrână, singură pe bancă, se clatină sacadat. Se opreşte din legănat doar atunci când cineva îi oferă un păhărel de vin şi o sărmăluţă. Sau dacă e vreun colac sau o pâine, le pune în torba de jilcă, plină cu de toate. Se numeşte Antonina Egorovna şi are 72 de ani. Aşteaptă pe cineva: “Am întâlnit-o în staţia de troleibuz pe o femeie. Mi-a promis că o să vină azi aici şi, după ce o să câştigăm ceva bani împreună, o să plecăm la ea acasă. Dacă nu vine, nu ştiu unde o să înnoptez. Uite, am luat şi ceva pentru cină. Nu e frumos să te duci cu mâna goală în ospeţie”. Soţul i-a murit acum doi ani, iar unica fiică e plecată în Rusia. Ultima data când a văzut-o a fost la înmormântarea soţului.

Nu a mai dormit de mult într-un pat cald şi curat. “Când plouă sau e frig, stau pe la prieteni, pe la rude. Banii pe care i-am câştigat vara îi investesc în cheltuielile pentru iarnă. Când e ger, tot vin aici, numai că mai rar”.

De la Sf. Andrei – la cimitir

Acum două decenii a rămas fără casă. “Totul a început de la construcţia unei noi aripi a combinatului “Bucuria” în 1992. “În apropiere se afla şi locuinţa mea. De la săpăturile pentru construcţie, pereţii casei au început să crape. Primarul de atunci a spus că ne oferă un alt apartament, noi l-am crezut, am semnat, dar când am ajuns la noul domiciliu…”, femeia îşi şterge lacrimile cu mâneca paltonului. Acum singura amintire despre casă sunt nişte acte şi articole din presă. Le poartă cu ea zi de zi, ca pe o avere. Sunt articole din ziarele “Kommunist” şi “Nezavisimaia Moldova”, în care e scris despre tragedia ei, şi o adeverinţă care confirmă că are casă în strada Sfântul Andrei, 35 E.
“Asta e tot”, bătrâna împachetează cu grijă documentele şi le aşază în mapă. “Mă duc să găsesc un loc unde să înnoptez”. Dispare în ceaţa aleii. Mâine va veni iar. E locul unde are o viză de reşedinţă neformală.

Din redacţie – în kaptiorkă

Fostul jurnalist Nicolae Carauş e şi mai legat de această alee. Stă pe o bancă din cimitir, picior peste picior, cu mâinile încrucişate. Haina ferfeniţată contrastează cu ocupaţia sa: citea o carte. S-a bucurat enorm să discute. Nu se sinchiseşte că nu mai arată la patru ace, ca pe vremurile când era reporter la ziar. La gât poartă cheia de la “kaptiorkă”, aşa îşi numeşte locuinţa. Zice că a pierdut odată cheia şi a fost nevoit să înnopteze la răposatul Dolgan.

“Kaptiorka” e chiar în cimitir, lângă biserică, şi locuieşte acolo de şase ani. Acoperişul e plin de găuri, iar în interior, într-o adunătură de lucruri utile şi inutile, ţine o mică bibliotecă. “Mi-a oferit-o matuşka şi tot ea mi-a dat de lucru. Mătur pe-afară, iar pentru asta îmi plăteşte câte 20 de lei pe zi. Înmormântările sunt o altă sursă de venit”. Recită perfect în română primele strofe din “Luceafărul”, zice că şi pe Creangă l-a citit, apoi povesteşte amănunte din viaţa sa de reporter la ziarele “Kommunist”, “Nezavisimaia Moldova”, “Molodioj Moldovî”. Ultimul articol pe care l-a scris a fost în 1992. “De la ziar am zburat, motivând că ei au nevoie şi de articole scrise în română, tocmai se destrămase U.R.S.S”. A divorţat de soţie în 2002, iar partea de avere i-ar fi lăsat-o ei. A plecat la Sevastopol, locul său de baştină, ca să petreacă alături de părinţii săi ultimele clipe din viaţa acestora. “Aici nu mai aveam pe nimeni şi nimic. Cel puţin, acasă mă aşteptau ai mei”. Când s-a reîntors în Moldova, nu s-a mai putut reangaja la vreo redacţie.

Tatăl vagabond cu bibliotecă

Nici familia nu l-a mai acceptat. “Pe fiul Veaceslav nu l-am mai văzut de un an şi jumătate. Ultimele cuvinte pe care mi le-a spus au fost: “Eu de tată vagabond nu am nevoie!” Doamna preoteasă de la biserica cimitirului ştie că a fost jurnalist, dar crede că profesia nu e suficientă ca să ai un trai decent. “Când e treaz, e om de aur, cum se îmbată – nu-l mai recunoşti”. Nu se supără pe ea, râde şi zice că aşa e ea, mai directă: “Şi părintele spune despre mine că aş bea, dar nu e adevărat. Ce, e mult 100 g de votcă pe zi? Cum altfel să mă încălzesc? Şi-mi mai spune că eu sunt cel mai harnic lucrător de aici, un adevărat muncitor…”, la aceste cuvinte îi dau lacrimile şi încearcă să le ascundă printr-un zâmbet.
Portarul cimitirului, Ion, spune că pe unii dintre cerşetori îi cunoaşte chiar foarte bine. A reuşit să le afle poveştile de viaţă în detaliu. “Vara, unii chiar dorm în cimitir. E cald, aşa că o lespede de piatră le prinde bine în loc de căpătâi. Însă iarna sunt nevoiţi să-şi caute un adăpost”, spune portarul. Sezonul rece se apropie şi poarta supravieţuirii din Cimitirul “Armenesc” se închide mult mai devreme.

Polina CUPCEA, ŞSAJ