Ce să facem cu bătrânii?

Au casă, dar a trebuit să o părăsească şi să se cazeze prin aziluri, unde se usucă de dor. Cei care şi-au mai păstrat locuinţa îşi deplâng bătrâneţile şi neputinţa alături de jumătatea lor. Fericiţi se consideră cei care au îmbătrânit împreună, purtându-şi de grijă unul altuia.

Împreună şi la bine, şi la rău. Jurământul dat în faţa Domnului este păstrat cu sfinţenie chiar şi după zeci de ani de căsnicie. Încovoiaţi de greutăţile vieţii, nu şi-au pierdut căldura din priviri. Soţii Constantin şi Ana Mocanu au muncit, cot la cot, o viaţă. Sperau că munca lor va fi răsplătită şi se vor putea odihni atunci când vor atinge o vârstă înaintată. Nu a fost să fie. Ana nu a mai ieşit din casă de vreo şase ani.

Seara cu ghinion

Sătenii vorbesc despre Ana Mocanu ca despre o bucătăreasă cu har. Cei care au lucrat alături de ea îşi amintesc bucatele alese, de care s-au bucurat copiii la grădiniţă, dar şi ceilalţi care au avut ocazia, cel puţin o dată, să guste din felurile preparate de ea. Astăzi, însă, nu doar că nu mai poate găti, nu are puteri nici să mănânce singură. Singurul său sprijin este soţul, care îi este alături zi şi noapte. De la un timp, el este singurul care face curăţeni, munceşte în grădină, găteşte, dar şi îşi hrăneşte soţia. Bărbatul se deplasează greu, dar nu renunţă. Oftează când nu-l vede Ana, alături de ea, însă, rămâne puternic. O stâncă ce o protejează de tot universul.

Când am intrat la soţii Mocanu, ne-a ieşit în cale câinele gazdei, dând amical din coadă, după care s-a apropiat şi stăpânul, moş Constantin. Ne-a invitat în casă. Şi-a cerut scuze că nu a reuşit să-şi schimbe vestimentaţia, purtând hainele în care lucrează în grădină. Imediat, alţi doi căţei cu chef de joacă ne-au sărit în cale. Pisica s-a furişat în casă înaintea noastră, de parcă ar fi vrut să anunţe stăpâna că vin nişte oaspeţi. Mătuşa Ana nu ne-a putut întâmpina la uşă. Ne-a privit de parcă şi-ar fi cerut scuze pentru starea sa. Femeia stătea lungită în pat. Poziţia în care se afla nu era cea mai comodă, dar a fost alegerea ei. Era singura posibilitate să stea cu faţa la noi.

Ana Mocanu vorbeşte greu. Femeia trebuie să depună mult efort, ca să poată pronunţa câteva cuvinte. Am decis să n-o stresăm şi să discutăm cu soţul. În timp ce acesta îşi spunea necazul, soţia dădea încet din cap şi începea să plângă. Bărbatul se oprea, pentru o perioadă, încercând să-şi calmeze jumătatea, să-i aranjeze perna şi să se asigure că nu are nevoie de nimic, după care revenea la cele relatate, la seara care le-a schimbat viaţa pentru totdeauna. Când povestea, avea privirea absentă, departe de odaia în care ne aflam, de parcă s-ar fi întors în timp, în urmă cu mai mulţi ani, în seara când soţia sa, pentru ultima oară, se ţinea pe picioare fără ajutor.

Drama cuplului

Acum 14 ani, mătuşa Ana a ieşit din casă cu nişte treburi. S-a reţinut prea mult. Îngrijorat, soţul s-a dus să vadă ce se întâmplă. A găsit-o la colţul casei. Femeia căzuse şi nu se putea ridica. “I se luase mâna stângă şi piciorul stâng. Am chemat salvarea. Am dus-o la Cimişlia. Acolo i-au pus nişte injecţii. A mai stat vreo şapte zile, dar n-au putut să-i facă nimic. I-au dat pastile şi au trimis-o acasă”, povesteşte Constantin Mocanu. Acasă nu s-a simţit mai bine, iar soţul nu ştia cum s-o ajute. “O târâiam ba pe scaun, ba o culcam. Ea singură nu putea să se deplaseze”, îşi aminteşte bărbatul. Acesta, însă, era doar începutul calvarului.

Peste şase ani, i-a paralizat şi partea stângă a corpului. Medicii au recunoscut că sunt neputincioşi. Atunci Constantin a înţeles că nu are dreptul să fie slab acum, când devenise singura susţinere a femeii. “Eu o hrănesc. Ea scapă totul din mână. O bucăţică de pâine mai apucă, dar lingura n-o poate ţine”, explică moş Constantin, în timp ce soţia sa depune eforturi să apuce cu mâna o bucăţică de brânză, după care depune şi mai mult efort ca să o ducă la gură. După ce ia masa, soţul, grijuliu, îi dă imediat pastilele. Dacă nu administrează la timp medicamentele, starea femeii se agravează. Constantin Mocanu are o cutie întreagă de pastile pentru soţia sa, dar şi pentru sine.

Bărbatul spune că, iniţial, se descurca mai bine. Acum, însă, puterile îl părăsesc şi pe el. “Am angajat o nevastă şi îi plătesc câte 700 de lei pe lună. Vine, o spală, o mai hrăneşte. Mie îmi vine greu. Am fost la spital, la Cimişlia, am trecut reontgenul la picioare, că tare mă dor. Mi-au spus să umblu mai puţin, dar cum să umblu mai puţin dacă trebuie? Tot eu fac mâncare. Acum plita am desfăcut-o, s-o repar. Cum să nu umblu, dacă trebuie?”, spune bărbatul, oftând. Ceea ce nu poate face nimeni nici măcar pentru plată e să calmeze femeia care, după ani de necaz, nu s-a putut obişnui cu starea în care a ajuns.

Ani înecaţi în lacrimi

Ceea ce o frământă cel mai mult pe femeie este că, în ultimii ani, nu a mai ieşit din casă. “N-o pot scoate afară. Dacă suntem în doi, o mai scoatem şi o punem pe scaun afară, dar singur – nu pot. Şede mai mult în casă. Uneori se uită pe fereastră şi plânge”, relatează bărbatul cu vocea îndurerată. Între timp, femeia priveşte cu dor prin geam. Toată fiinţa sa şi-ar dori să fie acum acolo, afară, să simtă razele solare pe propria-i piele, să se poată bucura de adierea vântului, şi-ar dori să poată munci în grădină alături de soţ, şi-ar dori să poată sta la masă împreună, să discute despre nimicuri şi să-şi zâmbească aşa cum făceau pe timpuri. Aceste dorinţe iau forma unor picături de lacrimi pe obrajii femeii.

Bărbatul susţine că a obţinut cu multă dificultate, pentru soţia sa, o pensie de invaliditate. Comisia de Expertiză Medicală pentru încadrarea în grad de invaliditate nu a fost receptivă la problemele soţilor, cărora le era foarte greu să se deplaseze pe la toate etajele. “Am dus-o cu căruciorul la fiecare etaj, la toţi specialiştii la care eram îndreptaţi, că nu voiau să coboare să o vadă în maşină. Mi-au spus: s-o aduci cum poţi. Na-ţi căruciorul, du-te şi-o târâie prin toate cabinetele. Aşa am şi făcut. Am târâit-o prin toate cabinetele şi, la urmă, când trebuia să-i dea grupa I de invaliditate, a ieşit unul dintre ei, că nu puteam s-o urc pe scările lor. A ieşit, a văzut-o, după care i-au semnat actele”, îşi aminteşte bărbatul chinurile prin care au trecut.

În timp ce povesteşte despre cele întâmplate, moş Constantin este indignat de indiferenţa societăţii, în special a celor cărora funcţia le indică să fie mult mai sensibili în astfel de cazuri. Soţii spun că şi pensia mică e o mare problemă, deoarece nu le ajunge nici pentru cele necesare. Ministra Muncii, Protecţiei Sociale şi a Familiei, Valentina Buliga, susţine că autorităţile elaborează modificări legislative referitoare la pensiile persoanelor în etate, care sunt, deocamdată, la nivel de discuţii publice. “Vom veni şi în 2014 cu un suport financiar pentru pensionarii cu pensii mai mici de 1300 de lei. Singura modificare e că vom unifica aceste plăţi, ca să nu chinuim pensionarii care acum primesc suport din diferite instituţii”, anunţă Buliga.

Mi-a fost oarecum să şed pe capul lui

Dumitru Busuioc, 72 de ani, este din s. Oneşti, Străşeni. Recent, bărbatul a decis să-şi lase casa, în care a locuit ultimii ani singur-singurel, şi să se stabilească la un azil. Asociaţia pentru Educaţie “Neoumanist”, datorită proiectului “Spectru”, oferă această posibilitate. Iniţial, aici erau plasate persoane social-vulnerabile. Peste ani, însă, situaţia s-a schimbat, iar criza financiară s-a resimţit şi la centru. “Fie ne închidem cu totul, fie ne transformăm jumătate la jumătate. Aşa am creat aceste locuri comerciale. Persoanele sunt plasate, iar copiii sau rudele apropiate achită pentru cazare şi deservire”, explică Veronica Ţâmbalari, directoarea executivă a asociaţiei. Moş Dumitraş (aşa îl numesc cei de la centru) ocupă unul dintre locurile comerciale, pentru care achită cei doi copii ai lui. Deocamdată, nici unul dintre membrii familiei nu văd o altă ieşire din situaţie.

Fiul, acum câţiva ani, s-a stabilit cu traiul la Moscova. Acesta i-a propus părintelui să se mute la el, dar bărbatul refuză. “Unde să mă duc la el. Are familie, doi copii. Trebuie să-i îngrijească. E cheltuială. Să mai şed şi eu acolo? Mi-a fost oarecum să ajung pe capul lui”, explică bătrânul. Acum 18 ani, Dumitru Busuioc a rămas singur. Soţia sa a fost răpusă de boală. “Nu m-am recăsătorit. Am vrut să fiu corect faţă de copii”, mărturiseşte bărbatul. “Era greu, dar aveam copiii cu mine. Mă mai luam cu ei. Fata învăţa, băiatul lucra. Aveam cu cine mă lua, dar dacă s-au dus…”, moş Dumitraş nu reuşeşte să-şi termine gândurile, izbucnind în plâns. Anii din spate şi prezentul anevoios l-au făcut sensibil la vicisitudinile vieţii.

Soarta lui Dumitru Busuioc nu a fost unsă cu miere nici pe când era copil. La vârsta de 7 ani a fost deportat împreună cu sora şi cu mama sa în regiunea Kurgan. “Ne considerau culaci (chiaburi, n.r.) şi credeau că trebuie să ne distrugă. Tata a murit pe front, dar nici asta nu ne-a scăpat”, relatează moş Dumitraş. Nu-i place să-şi amintească acele timpuri. Pentru copilul de atunci, a fost o traumă psihologică, marcându-l pe viaţă. Chiar şi astăzi, când povesteşte, priveşte trecutul cu ochii acelui copilaş, care nu poate crede că toate acestea i s-au întâmplat lui. În perioada deportării, n-a avut posibilitate să facă o şcoală. Lucra la pădure, alături de mama. Tăia lemne şi le căra unde i se spunea. Întors acasă, a putut învăţa, însuşind şi o meserie, de inginer.

Dor de casă

Abia peste cinci ani, familia Busuioc a revenit la baştină, chiar dacă nu prea avea la ce reveni. Casa le-a fost distrusă, iar familia s-a stabilit cu traiul într-un grajd. “Trăiam în săraiul cela, n-aveam nici pernă, nici ogheal, nimic”, îşi aminteşte bărbatul. Spune cum şi-a făcut culcuş din stuf, învelindu-se cu o flanelă. Mult mai târziu au reuşit să-şi contruiască o “cămeruţă”, după cum îi spune Dumitru Busuioc. Abia când şi-a întemeiat o familie, a reuşit să-şi zidească o casă, la care îi este greu să renunţe acum. “Am încuiat casa şi am venit aici”, spune moş Dumitraş cu tristeţe, tânjind după casuţa sa. Pe de altă parte, recunoaşte că nu mai poate să se îngrijească singur. Nici apă de la fântână nu mai poate duce. “La noi nu-i apă în casă, ca la oraş. Ca să rog pe cineva să-mi aducă o căldare cu apă, trebuie să plătesc”, spune Dumitru Busuioc.

Acum doi ani, a suportat un atac de cord. Spune că, de atunci, sănătatea nu mai e cea de altădată. “Dacă nu pot lucra, nu pot nimic”, spune cu regret bărbatul, simţindu-se inutil după ce a muncit 47 de ani ca inginer. Imposibilitatea de a fi de folos copiilor îl apasă nespus de mult. A trăit o perioadă la fiica sa, însă aceasta trebuie să muncească atât pentru sine, cât şi pentru a-l îngriji pe tată. “Tăticu, eu trebuie să mă duc la lucru. Mata nu lucrezi, eu nu lucrez, mai departe ce-o să facem? N-avem nici ce mânca”, îşi aminteşte Dumitru Busuioc discuţia cu fiica. Aceasta planifică să plece la muncă peste hotare. Singura soluţie a fost plasarea la un azil. Aici, însă, îl apasă singurătatea care, mărturiseşte el, devine insuportabilă.

Deşi are toate condiţiile de trai, are cameră separată, mănâncă la timp, spune că e şi gustos, iar sora medicală este mereu alături, bărbatul tânjeşte după casa din sat, acolo unde şi-a trăit cei mai frumoşi ani din viaţă, alături de aleasa inimii şi de cei doi copii, împrăştiaţi prin lume. I-a fost greu să accepte realitatea. A angajat o persoană care să-i gătească şi să-i facă ordine. Peste un timp, însă, a observat că-i dispar lucrurile din casă şi a renunţat la “serviciile” acesteia, că doar n-a muncit o viaţă pentru asta. “O muncă a fost toată viaţa şi tot mă gândeam că, poate-poate, va fi mai bine, dar am greşit. Era nu prea bine”, oftează moş Dumitraş.

Bătrâneţile m-au ajuns din urmă

Maria Irescu, din Rassvet, Străşeni, a împlinit recent 83 de ani. Şi-a sărbătorit ziua de naştere la centrul de plasament, unde este cazată. Singura persoană apropiată care a venit s-o felicite a fost fiica. Mătuşa Maria spune că este cea mai bătrână de la centru şi se află aici de şapte ani. Femeia recunoaşte că a mai fost prin sat să urmărească răsăritul de la geamul drag, dar nu mai are pe nimeni acolo şi a revinit. “Nu mai am pe nimeni acasă. Toţi s-au dus. Am avut şase fete. Două au murit, dar de celelalte nu mai ştiu nimic. Soţul a murit prin anii ‘70. Cea mai mică fată avea 1,4 ani”, spune mătuşa Maria lăcrimând. Doar fiica mai mare vine s-o viziteze. Însă, nici aceasta nu are posibilitate s-o îngrijească.

Maria Irescu mărturiseşte cât de grfeu i-a fost să-şi crească de una singură copiii, însă situaţia actuală i se pare mult mai dificilă. “Acum e mai greu. Bătrâneţile m-au ajuns din urmă”, spune femeia. Ea nu achită pentru cazare. Autorităţile locale s-au autosesizat şi au pregătit toate actele necesare pentru a o plasa aici. Femeia îşi aminteşte că era iarnă şi nu avea cu ce face focul. Răcise. Atunci a fost adusă la Asociaţia “Neoumanist”, unde sunt cazate câţiva vârstnici din comuna Străşeni. “Persoanele social-vulnerabile sunt selectate cu ajutorul asistenţilor sociali din localitate sau din satele vecine, dar şi datorită echipei mobile de îngrijire la domiciliu”, spune directoarea executivă Veronica Ţimbalari.

Potrivit Ministerului Muncii, Protecţiei Sociale şi a Familiei, cazarea potenţialului beneficiar în instituţie socială se efectuează în baza demersului Direcţiei/Secţiei asistenţă socială şi protecţie a familiei de la locul de trai. Vârstnicii aflaţi în dificultate, precum Maria Irescu, pentru a avea posibilitatea să fie plasaţi la o instituţie socială, trebuie să adune un set de acte. În cazul în care nu au rude care să se ocupe de acest lucru, singura lor speranţă sunt asistenţii sociali sau vecinii, care pot bate alarma. Respectiv, “e necesar de apelat la asistentul social comunitar şi la Direcţia asistenţă socială, pentru a primi ajutorul necesar pentru întocmirea acestui set de documente”, anunţă Victoria Botnaru, şefa Secţiei servicii sociale de la MMPSF.