Principală  —  Reporter Special  —  Reportaje   —   Cât valorează o familie puternică?

Cât valorează o familie puternică?

Foarte puţine familii întregi au mai rămas în Moldova. şi mai puţine dintre familiile numeroase au rămas nedezbinate, dintre cele care menţin, de fapt, rădăcinile unui neam.

Provin dintr-o astfel de familie. Părinţii mei, oameni harnici şi gospodari, au crescut patru fete şi doi băieţi, şi cu excepţia surorii mai mari, care locuieşte în satul Copanca, ceilalţi am rămas cu familiile şi copiii acasă, la Pârâta, satul în care ne-am născut.

În această perioadă a exodului impus, fiecare dintre noi a rezistat cu tărie; descurcându-ne cu greu, dar în unitate familială ne-am susţinut unul pe altul.

Nu scriu pentru ca să îmi laud neamul, ci pentru că simt nevoia să îmi exprim protestul faţă de abuzurile celor aflaţi la putere, să relev atitudinea lor ostilă faţă de cei care, prin iniţiativă şi perseverenţă, depăşesc dificultăţile şi rămân acasă ca să muncească zi de zi. Tatăl meu, Nicolae Leagul, a fost pe vremuri conducător de brigadă, unul dintre cei mai buni şi, evident, membru de partid. Pe atunci, comuniştii de rând erau oameni muncitori, activi, cu simţul datoriei. Dar odată cu schimbările din 1990, adevărul despre nomenclatura comunistă a ieşit la iveală şi, după o răsturnare de valori, tatăl meu a abandonat partidul şi s-a debarasat de ideologia mincinoasă. Fiind onest şi temerar, a insistat să ne educe în spiritul curajului şi dreptăţii, de aceea, probabil, astăzi întreaga noastră familie a devenit incomodă pentru regimul comunist, intolerant şi abuziv.

După toate câte ni s-au întâmplat în ultimele săptămâni, înţelegem că nu se dă voie în satul Pârâta, Dubăsari, să crezi în altcieva decât în comunişti. Ei se consideră binefăcătorii supremi, dar de fapt îşi atribuie lauri nemeritaţi, după ce dau drept realizări proprii reparaţiile făcute pe banii filantropilor din Austria sau investiţii din bugetul public, al tuturor.
Numai în două zile, săptămâna trecută, doi dintre noi au rămas fără serviciu, fiind forţaţi să abandonăm locul de muncă fără nici un fel de explicaţii. Alţi doi au fost calomniaţi, tot la locul de muncă, fiind clasaţi ca duşmani ai poporului comunist. Acei dintre noi care muncesc în cadrul unei instituţii bugetare au primit avertizări severe, legate de faptul că nu exprimăm loialitate partidului majoritar. Ce va fi mâine cu familia noastră?

Le înţeleg agonia. Faţă de un muribund nu poţi avea decât un sentiment de compasiune. Scriu la Ziarul de Gardă, pentru că recent am avut o întâlnire cu tov. Policinschi, preşedintele raionului Dubăsari. ţinea în mână un număr al acestui ziar, spunând că „nu e un ziar de trei kapici, ci unul republican” şi vorbind cu mult cinism despre un articol care nu i-a plăcut.

Spunând aceste lucruri, ştiu că îmi asum un mare risc, deşi trăim într-o ţară liberă şi democratică, nu avem drepturi şi şanse egale. În schimb, nimeni nu-mi poate porunci să nu gândesc liber, nimeni nu mă poate face în sufletul meu să îngenunchez. Sunt mândră de familia mea şi de ceea ce a spus fratele meu deunăzi, când a fost concediat, după ce conducerea nu i-a achitat salariul pentru 4 luni: „Înseamnă că se tem de cei care gândesc altfel. Deşi au posturi şi bani, eu sunt cel puternic, pentru că nu mă tem de ei.”

Cu mult respect pentru ZdG,
Nadia Leagul