Casa în care moare înţelepciunea

Niciodată nu s-au gândit că au să-şi trăiască bătrâneţea departe de casă. Cărunţi, în cărucioare sau cu cârje, încovoiaţi de ani, au fost nevoiţi să accepte un alt loc drept casă, una comună, despre care un optimist ar spune că-i un depozit de înţelepţi, iar un pesimist – că-i o punte de trecere spre cimitir. De fapt, nu este decât un azil de bătrâni.

În satul Tănătari, de 6 ani deja, bătrânii solitari sau uitaţi de copii din raionulul Căuşeni îşi găsesc adăpost la azil. Aceasta este una dintre cele peste 30 de instituţii rezidenţiale din Moldova,  destinate bătrânilor şi persoanelor cu dizabilităţi, majoritatea create după anul 2000.

De aici, plecarea este doar în nefiinţă. Toţi sunt conştienţi de acest lucru şi singura lor speranţă este să nu fie imobilizaţi la pat, până vor ajunge pe ultimul drum. Majoritatea dintre ei şi după aceasta rămân în Tănătari, pentru că doar foarte puţini sunt cei pe care îi înmormântează rudele.

„Sărbătorim în fiecare zi”

„Casa de bătrâni e pe deal, unde a fost cândva spitalul”, indică localnicii. Porţile sunt deschise, iar în curte, câţiva bătrâni stau la soare. Îmbrăcată într-un halat colorat, cu o basma delicat aranjată, o bătrânică se îndreaptă spre ieşire. Se apropie curioasă să afle la cine am venit. Vizita cuiva, rudă sau străin, e un eveniment special pentru bătrâni şi un bun prilej să-şi împărtăşească necazul.

Mătuşa Natalia spune că se duce până la magazin, care se află în imediata apropiere, poate va avea noroc să găsească un harbujel. Bătrâna nu mai ţine minte câţi ani are. Spune că-i din 1934, după care întreabă: “ap’ câţi sunt?”. Cu un fel de modestie tristă recunoaşte că este ziua sa de naştere. “Când eram acasă, făceam câte ceva, dar aici, ce sărbătoare? În fiecare zi sărbătorim, dacă nu facem nimic şi numai mâncăm”, spune femeia, iar zâmbetul îi face vizibili cei câţiva dinţi care i-au mai rămas. Bătrâna e din Ursoaia. Nu a avut copii, iar la azil a venit de bună voie, când a înţeles că nu se mai descurcă singură. Despre casă vorbeşte cu lacrimi în ochi, de altfel, acest fapt e specific tuturor bătrânilor de aici. Când dorul e mare şi timpul e bun, mătuşa Natalia pleacă să-şi mai vadă casa şi lăcata de la ea.

Azil aglomerat şi suprasolicitat

Ceilalţi bătrâni, care stau pe un scaun lung, lângă perete, ne măsoară cu ochii. Toţi sunt frumos gătiţi, în haine curate. Sunt mulţumiţi că mănâncă bine şi la timp, că are cine-i spăla şi că dorm în paturi curate, dar nu-şi ascund dorul de casă. De câteva zile, angajaţii azilului au început un fel de reparaţie şi i-au rugat pe bătrânii din satele apropiate, care au la cine trage, să plece încolo pentru o zi-două până termină de văruit, vopsit. Nu a plecat nimeni.

Deşi azilul are 50 de locuri disponibile, aici locuiesc 52 de persoane. “Cerere întotdeauna este. Deja avem o persoană care aşteaptă să se elibereze vreun loc”, spune directorul Ion Şeitan. Bătrânii ajung aici cu recomandarea serviciilor de asistenţă socială din raion. Cheltuielile azilului sunt acoperite de stat şi de cele 70% din pensia fiecărui bătrân. De curând, a fost cazată şi prima persoană “în bază de contract”. E un bătrân care stă la pat şi pe care feciorul n-a mai putut să-l ţină în apartamentul mic în care locuieşte cu familia sa. Fiul a decis că-i mai uşor să plătească lunar 2460 de lei, pentru întreţinerea tatălui la azil. Exact atât cheltuie statul pentru fiecare locatar de aici, explică directorul instituţiei.

„Cel mai bine bătrânul se simte în casa sa”

Moş Sava, deşi are copii, e la azil de 6 ani. După ce i-a murit “băbuţa”, cum îi zice el soţiei,  a venit la fiică, aici, în sat. Vreo 10 ani au trăit împreună, după care fiica şi ginerele au decis să plece la muncă peste hotare. “S-o dus să hrănească copiii, să-i înveţe. În Italia-i, ginerele – la Moscova. Am fost nevoit să vin la azil. Când vin pe acasă, trec şi pe la mine. Săptămâna trecută o fost o nepoată, care a plecat şi ea în Italia. Alt nepot e în America, iar cea mai mică învaţă la Chişinău. Nu m-am gândit c-am să ajung aşa zile, dar ce să-i faci, aşa-i viaţa”, spune bătrânul împăcat cu viaţa sa.

„Aici sunt adunate mai multe nevoi grămadă. E bine că este casa de bătrâni, dar cred că nu greşesc dacă spun că cel mai bine bătrânul se simte în casa sa, acolo unde a trăit toată viaţa, acolo unde a crescut copii, unde a făcut nunţi, cumătrii. Cred că societatea a uitat de legea de cândva a pământului, când în familie se ştia că mezinul trebuie să aibă grijă de părinţi. Nu ştiu de ce am ajuns aşa. Copiii se duc şi îngrijesc de bătrâni străini, pe când părinţii lor stau fără o bucată de pâine, fără îngrijire, fără o vorbă. Aici, suntem ca într-o familie. Cel mai greu sufleteşte e de sărbători, de Paşte, de Blajini, când la unii vin rudele, iar la alţii nu deschide nimeni uşa, atunci e greu şi pentru bătrâni, şi pentru lucrători”, vorbeşte emoţionată asistenta medicală Angela Berlinschi, pe care bătrânii o ascultă, confirmând cu mişcări din cap cele spuse.

Nepotul o roagă să revină acasă

Despre mătuşa oarbă, care stă la pat, asistenta vorbeşte cu lacrimi. “Nu vede, dar este atât de lucidă”, explică ea. E la azil de patru ani şi este o norocoasă, deoarece primeşte răvaşe din afară. Îi scrie nepotul Ion, care lucrează la Moscova. O roagă să nu vândă casa, că el tot la ea va reveni. A plecat să adune bani pentru un tractor. Celălalt nepot, Iura, vine la ea de câte ori poate. O cuprinde, plâng împreună şi o cheamă acasă. De curând a atins majoratul. După moartea mamei, acum cinci ani, tatăl, care era beţiv, a plecat în lumea mare. Băiatul, fiind copil, avea grijă de bunică, o ducea de mână peste tot, mergeau împreună până şi la adunat vreascuri în pădure şi, evident, absenta de la şcoală. “Într-o zi, directorul mi-a zis: Mătuşă, matale mâine-poimâine îi muri, că eşti bătrână, da băiatul o să te blesteme că n-a făcut şcoală. El trebuie să înveţe, nu să aibă grijă de matale”, îşi aminteşte bătrâna. Atunci ea a fost adusă la azil, iar băiatul – la internat. A absolvit deja şi o şcoală profesională din Chişinău, iar recent, statul, cum spune bunica, i-a făcut reparaţie în casă.

Prietenie la 80 de ani

În cantina azilului, iau masa doar jumătate dintre bătrâni, ceilalţi fiind hrăniţi la pat. Chiochia Dochiţa, cum mi-a zis s-o numesc, o bătrână de 74 de ani, foarte îngrijită, în cămaşă albă cu nasturi deosebiţi, în fustă şi bluză roşii şi basma înflorată, nu doar la cantină, dar cam peste tot este însoţită de moş Grigore, care e aproape octogenar. “Ei sunt dintre cei întorlocaţi aici. Mai sunt doi”, ne spune directorul. Au trăit o viaţă în acelaşi sat. Dochiţa a venit încoace după ce i-a ars casa. Singura sa rudă, pentru că a crescut la orfelinat, e feciorul, închis după gratii. Grigore, a venit după ce s-a îmbolnăvit. Fiicele locuiesc în Transnistria şi niciodată nu i-au propus să trăiască la ele, dar nici el, povară pe capul lor, nu s-ar duce.

„Ne-a întorlocat directorul, că ne-a repartizat să lucrăm împreună la iepuri, apoi la vie. De atunci  trăim împreună. Care luat?”, reacţionează Dochiţa zâmbind. “Numa’ prietenim”, spune ea, în timp ce moş Grigore o ascultă cu atenţie şi cu un zâmbet în colţul buzei. Aici, mari planuri de viitor nu-şi face nimeni. “Să murim mai repede, să ne îngroape şi gata. Ce alte planuri? De-amu ne-am trăit traiul şi ne-am mâncat malaiul”, spune ca şi cum pentru toţi Dochiţa, în timp ce alţi vreo 7 bătrâni de la aceeaşi masă, sub copacul din curte, dau afirmativ din cap.

Bătrânii – o povară sau o forţă?

Anual, la 1 octombrie, este marcată Ziua internaţională a persoanelor în etate. În următorii 30-50 de ani, atât în Moldova, cât şi pe întregul glob va avea loc o adevărată explozie demografică de îmbătrânire. Din cauza natalităţii reduse şi a creşterii speranţei de viaţă la naştere, conform estimărilor ONU, către anul 2050 peste o treime din populaţia R. Moldova va depăşi vârsta de 60 de ani.

„Persoanele în vârstă nu sunt o masă inertă de oameni în plus care au pierdut capacitatea de a ţine pasul cu vremurile şi devin ireversibil o povară pentru societate. Numeroase studii şi exemple practice confirmă că oamenii în vârsta sunt capabili de a-şi îmbunătăţi cunoştinţele şi competenţele – până la dezvoltarea de noi profesii. Îmbătrânirea productivă activă ar trebui să fie un concept ce stă la baza dezvoltării politicilor sociale pentru a preveni crizele de îmbătrânire. Pentru a transforma o societate care îmbătrâneşte într-o forţă motrică pentru dezvoltarea acesteia trebuie să se lucreze pe trei domenii prioritare – integrarea persoanelor în vârstă, sănătatea societăţii şi bunăstărea în etate, condiţii care promovează şi sprijină dezvoltarea individuală a omului pe tot parcursul vieţii”, susţine Viorel Gorceag, analist de programe în cadrul reprezentanţei din Moldova a Fondului ONU pentru Populaţie.

Tatiana EŢCO