Când păpuşile copiilor cu TBC „fac liuliu”

Sâmbăta şi duminica, jucăriile din sala de joacă de la Spitalul de Ftiziopneumologie dorm. La fel stau amorţite şi de luni până vineri, după ora 16.00, când pleacă educatoarea acasă, iar când educatoarea are concediu – jucăriile aproape că uită cum e să te joci cu copiii. Copiii se află aici săptămâni în şir şi cred că jucăriile preferate fac prea des “liuliu”, după cum se exprimă ei. În locul jucăriilor ar fi nevoie de mulţi oameni care să le ţină de urât.

Blocul în care sunt internaţi copiii cu tuberculoză, văzut prima dată, seamănă cu o fortăreaţă: înconjurat de copaci înalţi, crengile cărora parcă ar adăuga bare neregulate peste gratiile de la ferestre, iar culoarea gri a pereţilor aduce a peisaj bacovian.

În interiorul secţiei e mult mai bine: din cele 5 etaje pe care le are blocul, etajul 2 e cel mai luminos. Aici sunt internaţi preşcolarii. Coridorul e de culoarea piersicii, tot mobilierul e nou, există şi un televizor pe hol, unde se adună copiii seara să urmărească desene animate.

Nenorocirea a adus renovarea

Maria Cetulean, directoarea spitalului, susţine că acest etaj este elita secţiei şi a fost renovat complet datorită nenorocirii unui copil, care s-a tratat aici. Mama lui lucra pentru un ONG străin cu sediul în R. Moldova. A văzut dezastrul în care se afla această secţie şi a apelat la comunitatea austriacă după ajutor financiar. Aşa au fost acumulate finanţe pentru reparaţia capitală a secţiei. “Ne-am dori ca măcar jumătate din spital să fie aşa, ne străduim să avem asemenea condiţii şi în celelalte secţii, dar este cam dificil”, spune directoarea.

Mirosul puternic de medicamente pare să nu îi mai deranjeze pe cei 15 copii internaţi în prezent aici. Sunt preşcolari, au mai puţin de 7 a ani şi petrec aici săptămâni în şir. Doar doi dintre ei, cei mai mici, care au câte un an, îşi au mamele alături. Majoritatea dintre ei nu-şi aşteaptă familiile, căci nu au o legătură prea strânsă cu cei de acasă: unii au ajuns aici de la casele de copii sau din familii vulnerabile. Doar trei dintre ei au părinţi sau bunici, şi îşi văd oamenii dragi în fiecare săptămână.

Mamele copiilor cu TBC – o raritate

„Mama noastră ne-a părăsit, tata l-a rugat pe nenea poliţist să o caute, dar acesta nu a mai găsit-o. Acum au grijă de noi bunica şi tata. Vrem să vină mai repede sâmbăta, ca să-i putem vedea” , spune  Margareta, o fetiţă blondă, cu părul vâlvoi, durdulie, care poartă hăinuţe uzate. Între vizitele celor de acasă nu se simte singură, cei doi fraţi mai mici ai ei sunt tot aici.

„Mama mea a murit, iar tata se îmbăta în fiecare seară”, povesteşte o fetiţă firavă, Nicoleta, dar ceea ce spune nu o face tristă, dimpotrivă – zâmbeşte cu gura până la urechi. La vârsta ei, nu îşi dă seama de gravitatea situaţiei, ştie doar că i se întâmplă ceva bun: “Aici e mai bine ca acasă, am ce mânca şi mă pot juca cu copiii şi cu păpuşile”, spune Nicoleta.

Micuţii stau câte şase luni în acest spital, unii chiar câte nouă, pentru că tratamentul tuberculozei durează. Pe parcursul acestei perioade spitalul le este casă, grădiniţă, şcoală şi loc de agrement, iar căldura familiei e înlocuită pe cât e posibil de comunicarea cu infirmierele şi surorile medicale.

Grădiniţa din capătul coridorului

Jumătate de zi micii pacienţi o petrec la grădiniţă, care se află în capătul coridorului: o sală modernă, amenajată cu echipamente şi jucării noi. Împreună cu educatoarea Maria, se simt copii – construiesc ceva, se joacă cu animăluţele-jucării, învaţă poezii, modelează din plastilină. Au chiar si o mică bibliotecă, cărţile le-au primit cadou de Anul Nou de la o organizaţie nonguvernamentală.

Doamna Maria lucrează aici în calitate de educatoare timp de 30 de ani. Şi ea confirmă că dotarea  grădiniţei e datorată organizaţiilor străine. “E dificil să lucrezi cu ei, fluxul de copii e în permanentă schimbare. Sunt foarte agitaţi şi cu greu se concentrează la ceea ce le spun. Tratamentul foarte puternic se vede că le afectează memoria, chiar azi am învăţat cu ei o poezie şi peste câteva ore a trebuit s-o luăm de la început, dar nu pot să-i forţez. Selectez materialul ca să le fie cât mai uşor, dar nici sa deviez de la curriculum nu pot.”  De sărbători copiii ţin miniconcerte cu scenete, poezii şi cântece. Spectatorii sunt aceiaşi – angajaţii spitalului, uneori şi câţiva părinţi.

„Acum noi suntem la grădiniţă, zice Adrian, colorând în verde o pisică din desen. Când nu sunt educatorii – e spital, iar când sunt – e grădiniţă. Seara e spital, pentru că noi nu ne jucăm. După ce venim de afară, mâncăm, ne spălăm pe mâini şi ne culcăm”, oftează băiatul.

Jucăriile – închise în week-end

„La ora 5 seara sunt nevoită să închid această sală, pentru că plec acasă şi nu pot să-i las aici, ar distruge totul, iar sâmbăta şi duminica sala la fel este închisă. Serile şi în week-end, copiii stau cu infirmierele”, spune doamna Maria.
Când e timpul bun, micuţii ies şi afară. Terenul de joacă a fost construit graţie elevilor şcolii Waldorf din Filderstadt, împreună cu o companie specializată în construirea complexelor de joacă pentru copii. Toboganele şi scrâncioburile multicolore le colorează zilele lungi de spital.

Alexa, în vârstă de 7 ani, spune că se plictiseşte la sfârşit de săptămână, pentru că şi-ar dori să se joace nu doar pe terenul de joacă, ci să şi coloreze sau să modeleze din plastilină, să construiască un castel pentru cei şapte pitici, numai că aceste atracţii sunt închise în sala de joacă.

Le mai înveselesc existenţa un grup de voluntari de la CCF Moldova, care are un parteneriat cu Caritas Elveţia. Voluntarii vin aici de trei ori pe săptămână şi petrec diverse activităţi cu ei. Elena Buga cunoaşte bine interesele şi nevoile acestor copii: “E greu să-i organizezi, sunt agitaţi. Dacă le spun o poveste, trebuie să fie cât mai scurtă şi să le-o repet zilnic. Dar ei au nevoie de mult mai multă atenţie decât le-o acordăm noi. E nevoie ca cineva să comunice cu ei şi serile, şi în zilele de odihnă”. Elena spune că în curând vor organiza un training pentru personalul medical, ca să poată avea grijă nu doar de medicaţia copiilor şi de igienă, ci şi de comunicarea cu ei.

Oricine le poate ţine de urât

Infirmierele au şi ele explicaţii. Doamna Dusea lucrează aici de 25 de ani, şi într-un sfert de secol regimul zilei e practic neschimbat: “Dimineaţa, la 6, se trezesc, noi îi spălăm şi îi ajutăm să se îmbrace, după care facem ordine în saloane şi le aducem micul dejun. Seara, după ce pleacă educatoarea, îi scoatem afară, apoi le servim cina şi îi trimitem la culcare”, spune Dusea, adăugând că, oricum, există nemulţumiri din partea unor părinţi, “care ne acuză că nu avem grijă de ei”.
Maria Cetulean, şefa Spitalului, spune că există mulţi susţinători ai acestor copii, dar ar fi nevoie de şi mai mulţi. “Avem lucrători medicali, educatori, voluntari. Colaborăm cu organizaţia “Podul Prieteniei” de mai mulţi ani, este o organizaţie finlandeză cu sediul la Chişinău şi cei de acolo sunt foarte receptivi, ne ajută cu materiale pentru copii sau cu medicamente pe care noi nu le putem procura”.

Secţia de ftiziopneomologie pentru copii are 75 de paturi. Sunt două grupe de pacienţi: de la 0 la 8 ani şi de la 8 la 18 ani. Copiii care au forme uşoare de TBC se pot trata două luni cu continuarea tratamentului în ambulatoriu. Cei care au forme grave se tratează de la 6 la10 luni.

Organizaţiile sau echipele care doresc să facă o vizită acestor micuţi sunt binevenite mai ales sâmbăta şi duminica, când jucăriile fac nani în grădiniţa de la capătul coridorului. Medicii spun că aceşti copii nu sunt periculoşi, pentru că au o formă de tuberculoză care se transmite foarte greu.

Polina CUPCEA, ŞSAJ