Boala care mi-a ucis nervul văzător

Viaţa lui Nicolae Adam se împarte în două capitole mari şi trei subcapitole mici. Primele se referă la perioada când mai putea vedea câte ceva şi apoi la cea în care ochii au tot cedat, ultimele – se împart între cei 7 ani de acasă, şcoala-internat şi locul de muncă, unde se află de după terminarea şcolii până astăzi, când are 50 de ani împliniţi.

În copilărie, a locuit un timp la Măcăreşti, raionul Ungheni. Pe urmă, s-au mutat la Ungheni. Părinţii şi-au cumpărat acolo casă. După vârsta de 7 ani, l-au dat la şcoala-internat, unde a învăţat 10 ani. De acolo, a ajuns la întreprinderea unde lucrează şi astăzi – Lumintehnica. „Asta e toată viaţa mea”, rezumă Nicolae Adam.

„După această operaţie, mi-am pierdut vederea…”

Până în 1995, mai bine – mai rău, dar a văzut. Spune că medicii l-au ajutat o perioadă. „La mine şi boala e aşa, se cheamă glaucom (afecţiune a ochiului care duce la atrofierea nervului optic şi la îngustarea câmpului vizual, n.r.), care ucide nervul văzător. Cât au putut, mi-au făcut lecuire. Apoi, au zis să mă ajute în privinţa tensiunii la ochi şi după această operaţie, mi-am pierdut vederea”, îşi aminteşte bărbatul.

De altfel, atunci când a venit la întreprindere se străduia să îi ajute pe ceilalţi, gândindu-se că e posibil ca şi el să ajungă odată nevăzător. „Poate de aceea nu mi-a fost atât de greu. M-au ajutat familia şi prietenii. Şi mergeam înainte”, notează Nicolae.

Totuşi, odată cu pierderea văzului, i s-au limitat şi posibilităţile de deplasare. „Când vedeam, mă duceam pe la magazine singur, pe la piaţă, dar acum soţia umblă cu toate acestea. Eu, iată, de acasă la lucru, de la lucru acasă. Asta e tot. Ei cum, mă mai duc cu soţia în oraş…”, adaugă sfios Nicolae.

Sunt căsătoriţi de 24 de ani şi Nicolae Adam povesteşte că se străduie să o ajute în limita posibilităţilor sale. „La ce trebuie vedere, face ea, ce pot face, fac eu. Aici probleme nu-s. Fiecare-şi face lucrul său”, punctează el.

„Noi rămânem de partea cealaltă a gardului”

Locuieşte în apropiere de serviciul său şi tot ce îşi doreşte se rezumă la „numai să fie de lucru”, deşi, adaugă Nicolae, în prezent, muncile pe care le fac cei de la această întreprindere se mută la procesare automatizată.

„De-ar fi aşa cum a fost înainte, prin anii ’85-’90, când aveam de lucru, ar fi bine. Şi leafa la timp, şi tot. Acum, îi slut la Prut, că de lucru – aşa ştii… Iese că lucrul manual e mai scump, şi că noi rămânem de partea cealaltă a gardului. Pentru noi, nu e de lucru. Mai înainte făceam lămpi, se făceau prize, întrerupătoare, mături. Acum, numai cleştişoare facem”, spune Nicolae.

Bărbatul mai spune că salariul de 2000 de lei şi pensia de 1400 de lei sunt insuficiente pentru a-şi acoperi necesităţile, deşi se mulţumeşte cu ceea ce are.

„Ştiţi cum se zice – omul cât trăieşte, niciodată nu-i ajunge. Şi nici n-o să-i ajungă. Înţelegeţi, şi preţurile la noi îs aşa că leafa noastră nu le dovedeşte. Părerea mea e că trebuie să ne mulţumim cu ceea ce este. Să dea Dumnezeu numai să fie de lucru, că dacă este de lucru, celelalte se fac. Să fie de lucru, să ni se dea leafa la timp şi să nu staţionăm. Asta e”, subliniază Nicolae.

„Mi-aş dori să văd şi să pot să merg singur peste tot”

Timpul liber şi-l petrece acasă, uneori la calculator, alteori – ascultând radioul, pentru că „trebuie să ştim ce se petrece în ţară, cine şi ce bazaconii mai face”.

Menţionează însă că, dacă vrei, acasă întotdeauna găseşti de lucru, „dacă nu vrei, nu găseşti”. La calculator, lucrează ca şi începător. A învăţat câte puţin la biblioteca de la Asociaţia Nevăzătorilor. „Dar, pentru omul care vede e mai uşor decât pentru cel care nu vede. Noi lucrăm numai cu butoanele, de aceea e mai greu. Dar, nu e la toţi totuna, unora li se dă mai uşor, altora mai greu. Eu mi-aş dori să văd şi să pot să merg singur peste tot. Când vezi, e mai bine. Îmi amintesc şcoala, copilăria, am tot felul de amintiri fugitive, cum se spune…”, conchide bărbatul.

Directorul Lumintehnica, Alexei Romanenco, afirmă că în prezent în cadrul entităţii pe care o conduce activează 45 de persoane, dintre care 33 sunt persoane cu dizabilităţi de vedere. Acestea lucrează 6 ore pe zi.

„Ar fi foarte uşor de pus un aparat care asamblează cleştele, înlocuind nu zece, ci treizeci de persoane, dar scopul întreprinderii noastre este în primul rând ca persoanele să comunice, să nu stea în singurătate. Încercăm să reabilităm persoanele prin muncă”, susţine Romanenco.

În evidenţa Asociaţiei Nevăzătorilor se află în jur de 9000 de persoane. Până la 300 de persoane sunt angajate în câmpul muncii. „Avem cinci întreprinderi în cadrul Asociaţiei Nevăzătorilor în partea dreaptă a Nistrului şi două întreprinderi în regiunea transnistreană. Ceea ce se produce este, practic, doar pentru R. Moldova. Avem doar două reţele de magazine cu care colaborăm, pentru că alţii au refuzat să colaboreze cu noi. Statul ajută cu înlesniri la TVA, impozite, dar acestea nu sunt de ajuns”, mai spune Romanenco.

Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, la nivel mondial, estimativ 253 milioane de persoane trăiesc cu deficienţe de vedere: 36 de milioane sunt nevăzătoare şi 217 milioane au deficienţă de vedere moderată până la severă. Aceeaşi sursă notează că glaucomul este una din cele mai frecvente cauze ale orbirii la nivel mondial.