Blocul combatanţilor: când nu mai e nimic de pierdut

Ziua de 2 martie 1992 este considerată, oficial, ziua în care a început conflictul militar din regiunea transnistreană, deşi primele ciocniri au avut loc la sfârşit de 1991. În noaptea de 1 spre 2 martie 1992, detaşamente ale cazacilor au atacat secţia de poliţie din Dubăsari, 32 de poliţişti fiind luaţi ostatici. Posturile de gardişti şi miliţieni ale regimului separatist de la Tiraspol erau asigurate cu maşini blindate din dotarea armatei ruse. Pentru restabilirea ordinii în regiune, au fost trimise subunităţi ale Ministerului de Interne. Atunci când au mers la moarte sigură, combatanţilor li s-a promis un viitor asigurat. Dar, guvernanţii nu s-au ţinut de cuvânt. Astfel, cei întorşi din tranşee au continuat să lupte, de această dată, cu sistemul corupt, pentru a-şi asigura un trai decent.

În centrul Chişinăului, în imediată apropiere de Parlament, se află un bloc în forma literei T. Iniţial, acesta era destinat deputaţilor, doar că cei care au luptat pentru Independenţă în conflictul transnistrean au ocupat clădirea. Au făcut aceasta, spun ei, pentru că erau la limita disperării şi ştiau că blocul a fost construit din bani publici, în el urmând să locuiască deputaţi.

Veterani pe drumuri, apartamente pentru deputaţi

Când au intrat în clădire, aceasta era încă în construcţie: beton pe jos, niciun fel de condiţii de trai. În unul din apartamentele acestei clădiri, acum locuieşte participantul la conflictul transnistrean Iurie Caburgan. „Clădirea trebuia să fie a deputaţilor. Din informaţiile pe care le-am obţinut, aceste apartamente erau folosite pentru a-i corupe pe unii deputaţi să treacă de partea guvernării. Băieţii au reuşit să coordoneze în secret aceste lucruri, scopul nostru era să ocupăm clădirea, ca ulterior să ducem tratative ca să ne includă într-un program de ajutorare, că mulţi dintre camarazi au rămas fără picioare, fără ochi, fără mâini, erau flămânzi şi pe drumuri. Nu aveam nimic de pierdut”, îşi aminteşte Caburgan.

Iurie povesteşte că el şi camarazii săi au fost daţi în judecată şi „au fost câteva încercări de a ne scoate cu forţa din clădire. Am văzut că aici fără rezistenţă n-o să treacă. Eram disperaţi. Spre exemplu, eu trăiam împreună cu familia, patru persoane, într-un cămin, într-o cameră mică, una dintre fiice avea paralizie cerebrală infantilă, iar alt copil era în scaun cu rotile. Aşadar, eram cu doi copii invalizi şi locuiam la etajul 11 într-o singură cameră la cămin. Pentru mine era finalul: ori pierdeam, ori câştigam, deşi nu aveam ce pierde”, spune Iurie.

O vreme, le era deconectată lumina, „dar noi le închideam apa, că este aici şi o aripă a deputaţilor în clădire. Am întârziat cu o zi şi deputaţii ocupaseră deja o aripă, dar două le-am luat noi. Am obţinut măcar ceva pentru copiii noştri, au crescut în condiţii normale. Aici a fost o lecţie pentru toţi moldovenii: dacă suntem uniţi, câştigăm. Până la urmă, Parlamentul a renunţat la această casă”, mai spune Caburgan.

Oamenii care au trecut prin război ştiu cum să organizeze o apărare, spune Iurie. „Au fost blocate uşile de metal, ca să facem legătură unii cu alţii treceam prin pereţii sparţi. Acum, mulţi dintre camarazii de atunci sunt la pensie, pe unii i-au eliberat, aici sunt vreo 12-15 veterani din poliţia specială, unii s-au restabilit, alţii – nu. Eu am fost rănit la Bender…”, oftează Iurie.

„Gloanţele zburau în rafale deasupra noastră”

A trecut prin acele locuri cândva, l-au podidit amintirile şi nu s-a mai întors acolo. Totuşi, nu ne refuză o reîntoarcere verbală în acea perioadă din viaţa sa. „În Transnistria, se organizau provocări. Era clar cu ce scop. Eu lucram la uzină. R. Moldova nu avea armată, nu avea cine apăra ţara, poliţia era singurul organ care putea deţine legal arme. De la uzină au fost luaţi cinci băieţi, după care numai doi au trecut de comisia medicală şi au fost îndreptaţi în brigada cu destinaţie specială „Fulger”. Aveam 27 de ani atunci şi eram sub comanda lui Anton Gămurari. Au fost diferite încăierări dure şi mai puţin dure. Prima încăierare cu sânge a fost pe 13 decembrie 1991, au murit patru colaboratori din partea noastră şi trei din partea lor. Moldova nu voia să folosească arme de foc, au întins-o până în ultimul moment”, îşi mai aminteşte Iurie.

A fost greu în primele lupte. Îşi făcuse serviciul militar la marină şi nu avea experienţă. „Da, îmi iubeam patria, eram gata să-mi jertfesc viaţa, dar de luptat, nu puteam lupta în infanterie… Erau mulţi veterani din Afganistan. Luam exemplu de la ei. Cel mai greu era când murea vreun coleg. Încercam să nu prea leg prietenii, ca să nu sufăr mai apoi. Şi ei, la rândul lor, să nu sufere, dacă mi s-ar fi întâmplat mie ceva. Odată la două săptămâni, ne aduceau pe două-trei zile acasă, la familie, ca să ne spălăm. În tranşee, când era fluturată o panglică neagră, ştiam că cineva a murit. Am fost rănit, am mai stat o lună prin spitale. Când am revenit, se mai limpeziseră apele. Psihologic era greu”, adaugă Iurie.

Unul din momentele pe care le mai păstrează în memorie: „Probabil, şi ai noştri împuşcau, pentru că nu ne vedeam la faţă, eram murdari de noroi şi de sânge. Gloanţele zburau deasupra noastră. Am încercat atunci, împreună cu un camarad, să trecem din locul în care ne aflam, în unul mai sigur. În timp ce fugeam, am fost rănit. Abia mă căsătorisem, trecuse vreo jumătate de an. Îmi era frică să nu-mi pierd piciorul, să nu mă părăsească soţia”, spune Iurie, amestecând în ceaun plachia din peşte. Fiica lui strigă din altă cameră, din scaunul cu rotile, că îi e foame. Iurie se scuză şi pleacă la ea.

Când ne luăm rămas bun, îl întrebăm cât de des îşi revede camarazii: „La 2 martie voi merge să mă văd cu ei, vom depune flori, ne vom aminti de cei căzuţi. Erau tineri şi frumoşi”.

„Ori rămânem şi trăim normal, ori murim”

În acelaşi bloc locuieşte Sergiu Tătaru. Avea 22 de ani când a ajuns la război. Abia se întorsese din Rusia, de la muncă. A aflat ce se întâmplă în regiune.

„M-am dus să-mi apăr ţara şi pământul. Am pierdut mulţi camarazi… Cel mai greu e că aşa şi nu ne-am eliberat pământul. E clar că toată vina o poartă Moscova, pentru tot ce s-a întâmplat atunci. Noi luptam, înaintam, după care eram retraşi înapoi. Amintirile şi azi mă copleşesc. Atunci mi-am zis: ori rămânem şi trăim normal, ori murim. Am pierdut mulţi camarazi la Tighina, nici până azi nu-mi vine să cred”, povesteşte Sergiu, care a fost rănit în spate de un obuz. „Am fost dus cu maşina la un punct medical. Medicii vroiau să mă interneze, dar am refuzat şi aşa am rămas, am schije şi până azi, medicii mi-au spus să le las aşa, ca să nu agravez situaţia”, spune Sergiu.

Acasă l-a întâmpinat mama. „Un verişor fusese rănit mult mai grav decât mine. Faptul că verişorul meu a fost rănit şi, ulterior, a murit, a fost transmis la radio. Mama mea, fiind la o vârstă înaintată, a auzit şi a crezut că-i vorba de mine. Bucuria cea mare a fost că m-a văzut viu acasă”, zâmbeşte Sergiu, acum locatar al blocului în formă de litera T.

„Atunci, spontan ne-am solidarizat. Nu au rezistat toţi. La început, casa a fost luată cu asalt, în semn de protest faţă de guvernanţi. Vroiam să le arătăm că noi suntem vii şi ei au nişte datorii faţă de cei care au apărat ţara. Am avut multe probleme. Într-un moment, ziceam că parcă am mai lupta într-un război. Vreo cinci băieţi au decedat deja de când locuim aici. Blocul nu ni s-a dat pe gratis, noi am investit foarte mult. La început erau doar pereţii. Casa am dat-o în exploatare doar din banii noştri. Până am văzut documentele, am încărunţit. Totuşi, avem contract de investiţii cu o firmă de construcţii şi aici suntem o casă plină de camarazi, locatari cu acte în regulă. Însă, mulţi combatanţi mai umblă pe drumuri. Noi, dacă nu făceam acel pas, tot pe drumuri eram, cu tot cu familii”, încheie Sergiu Tătaru.

În 2010, Parlamentul de la Chişinău a desemnat ziua de 2 martie drept „Zi a Memoriei”. În acest an, se împlinesc 25 de ani de la declanşarea războiului de la Nistru. Astfel, la Chişinău, va avea loc Marşul Memoriei şi depuneri de flori la monumentul „Maica îndurerată” de la Complexul memorial „Eternitate”.

Cu acelaşi prilej, Centrul de Cultură şi Istorie Militară a lansat albumul „În memoria eroilor căzuţi în luptele de la Nistru”, ediţie revăzută, dedicat Eroilor-apărători ai integrităţii R. Moldova.