Blajini de Ziua Împăcării

422-pastele-blajinilorCimitirul “Sfântul Lazăr”, cel care mai este numit de chişinăuieni Cimitirul “Doina”, datorită amplasării sale pe strada Doina din cartierul Poşta Veche, este considerat unul dintre cele mai mari cimitire din Europa de Est, având suprafaţa de peste 200 de hectare. Fondat în anii ’60 ai secolului XX, cimitirul rămâne deschis şi astăzi pentru înhumări. Locuitorii Chişinăului şi ai suburbiilor care trec în lumea celor drepţi sunt îngropaţi aici.

De Paştele Blajinilor, când cei vii cinstesc cu pioşenie memoria celor trecuţi în veşnicie, Cimitirul “Sfântul Lazăr” a fost asemeni unui furnicar. Contemplat de la distanţă, cimitirul lasă impresia unei localităţi în care nu circulă maşini, tramvaie sau camioane, acolo fiind doar oameni, flori şi morminte. Sunt şi amintiri, care nu se văd, dar care pot fi auzite, dacă ţii să le asculţi.

422-pastele-1Nora ca o fiică

Domnica Cebotari a venit împreună cu mătuşa sa Ana şi cu unchiul său Ivan Matuşevschi la mormintele celor răposaţi. Aceste două zile ale Paştilor Blaginilor sunt destinate vizitei la cimitir. Au mai multe rude răposate, iar Domnica spune că nu lasă pe nimeni fără atenţie. “Aşa au procedat părinţii, învăţaţi de bunei… La rândul lor, părinţii ne-au învăţat pe noi, iar noi trebuie să le transmitem copiilor noştri această tradiţie. De la ei am moştenit obiceiul de a veni la mormintele răposaţilor de Paştile Blajinilor. Am fost şi ieri, doar că la alte morminte. Sunt mulţi răposaţi şi nu prea reuşim să trecem pe la toţi într-o singură zi. Astăzi facem un popas aici şi mai stăm de vorbă cu cei care odihnesc în acest cartier al cimitirului. Aici este înmormântat socrul meu, Pavel Cebotari. Mi-a fost un părinte adevărat. Părinţii mei au decedat devreme. Eram foarte tânără şi nu ştiam atâtea lucruri… Multe le-am învăţat de la socrul meu pe parcursul a 20 de ani. A fost un adevărat învăţător, iar în cuplul nostru, dacă aveam o ceartă, cu toate că eu eram noră, îl certa pe fiul său, explicându-i că în familie trebuie să fie înţelegere”. Domnica simte că ar avea nevoie de o reîntoarcere în timp, ca să-şi ceară iertare pentru anumite momente pe care, atunci când socrul său era în viaţă, ea nu le înţelegea. După ce o persoană apropiată pleacă în lumea celor drepţi, spune Domnica, îţi apar regrete, dar nu mai poţi schimba nimic.

422-pastele-2Fluturele care vine iarna în ospeţie

Ana şi Ivan Matuşevschi, trecuţi de mult de vârsta tinereţii, mărturisesc că vin la cimitir nu doar în aceste zile speciale. Adesea, chiar dacă se iscă vreo ceartă în casă sau între rude, Ana vine să-şi ceară scuze de la părinţi. Femeia crede că, deşi nu sunt pe pământ, alături de noi, ei văd din ceruri totul. “Ce poate fi mai dureros pentru un părinte decât neînţelegerile dintre copii?” Cei doi spun că, deşi părinţii lor sunt decedaţi de ceva timp, vin la mormintele lor şi în zilele de naştere, iar aceste clipe devin momente speciale de reculegere. Mormântul părinţilor, spun ei, este un mod special de purificare sufletească, care le permite să se refugieze periodic.

Domnica adaugă că, atunci când îţi neglijezi aproapele, afectezi indirect memoria părinţilor. “Vii aici pentru a le explica din ce cauză s-au întâmplat anumite momente. Mama a murit în 1999, iarna, pe data de 27 decembrie. De fiecare dată, deşi e iarnă, în ajunul acestei zile prin casă zboară o muscă, o gâză sau un fluture dintre care vieţuiesc doar vara. Este inexplicabil, deoarece iarna aceste vietăţi dorm. Acest fenomen apare în casa noastră în fiecare an”.

Maestru al sportului la sumo, comemorat de prieteni

În altă parte a cimitirului, într-un cerc, stau mai mulţi tineri. Ei au venit să-i cinstească amintirea lui Slava Cantaragiu, cel care unora le-a fost coleg de şcoală, iar altora – prieten. Pe toţi îi leagă despărţirea de el. Slava a plecat prea devreme, la doar 21 de ani.

“El a fost maestru al sportului, campion la lupte sumo. A decedat din întâmplare, pe nedrept şi prea devreme”, spune Vadim Buga, unul dintre tinerii pe care i-am cunoscut la mormântul lui Slava Cantaragiu. Prietenii susţin că, deşi nu au regrete faţă de el, cufundându-se în amintiri, totuşi se gândesc că ar fi putut contribui la salvarea lui, sfătuindu-l să rămână în sport. Maria Perju, care acum este soţia fratelui acestuia, i-ar fi fost cumnată. Şi ea crede că, dacă ar fi rămas în sport, acel incident fatal putea fi evitat. Pe de altă parte, amintindu-şi de cuvintele lui Confuciu, tinerii spun că fiecare este stăpânul vieţii sale şi nimeni nu se poate implica, considerând că are vreun drept, iar tot ce se întâmplă cred că este spre bine. “Nouă nu ne rămâne decât să le păstrăm memoria curată”, spun prietenii lui Slava.

A refuzat să privească în direcţia copilului, ca mai apoi să-l viseze toată viaţa

Printre mormintele celor răposaţi se zărea o femeie, stând la masă cu fiul său de vreo 10 ani. Ludmila spune că această zi e una de doliu pentru ea, sub mai multe aspecte. Cel mai mult a marcat-o decesul fiicei sale, care s-a întâmplat în ziua în care trebuia să se nască. A fost şi a rămas un înger. Ludmila crede că asupra sa s-a abătut un blestem. “În dimineaţa în care trebuia să nasc, după prognoza medicilor, nu am mai simţit mişcările copilului. L-am născut mort. Eu am refuzat să privesc în direcţia micuţei noastre, nedorind să-mi văd pruncul lipsit de viaţă. Acasă, fiica mai mare suferă de deficienţă mintală. Am şi doi feciori, perfect sănătoşi. Probabil, este un blestem, care ţine de soarta femeilor din neamul meu”. Ludmila vorbeşte încet, printre lacrimi, şi spune că, dacă ar putut întoarce timpul înapoi, ar fi schimbat multe. “Aş fi început de la prieteni, i-aş fi cernut ca printr-o sită. Iar apoi mi-aş fi privit în ochişori copila, poate ea, totuşi, era vie? Poate medicii nu au verificat bine? Cel puţin aş fi înmormântat-o cu mâinile mele… O visez mereu şi nu-mi pot ierta pasul”.

422-pastele3Femeia se destăinuie că are nevoie de foarte mult curaj ca să ajungă la mormântul fiicei sale, şi că deseori face un popas până acolo la alte morminte, parcă mai lăsând din durere. Alături de fiică este înmormântată şi maica sa, “dar ea a decedat din cauza vârstei înaintate, iar copila ce vină avea?” – suspină Ludmila.

Dragostea percepută peste ani, în lipsa persoanei

Irina Iacoveţ vine la mormântul tatălui său de 11 ani. A decedat pe când avea 27 de ani. Ea îşi aminteşte că tata a învăţat-o să fie o persoană pozitivă şi să meargă prin viaţă cu zâmbetul pe buze. “Deseori, în relaţia noastră erau momente tensionate, pe care ţi le aminteşti, dar nu le poţi schimba. Nu erau atât de dure învăţămintele sale şi nu eram eu o persoană atât de nonconformistă, era doar grija lui exagerată faţă de viitorul copilului său. Mi se părea straniu şi chiar deveneam nervoasă, ajungând uneori la supărări. Cu părere de rău, înţelegi asta abia când eşti tu însuţi părinte. În cazul meu a fost târziu şi îmi rămâne doar să trec peste aceste momente, educându-mi copiii după învăţămintele părinţilor mei”. Irina crede că cei care, la momentul potrivit, ascultă de părinţi sunt foarte norocoşi. Dar ea consideră că dintre aceştia sunt puţini şi doar peste un timp, deja în lipsa părinţilor, regretă că nu au ascultat cuvintele lor de aur.

Oftatul înţeles într-o viaţă de om

Marina Denisiuc este originară din regiunea Viniţa, Ucraina. După facultate a fost repartizată la muncă în Moldova şi a rămas aici pentru totdeauna. Ea povesteşte că au fost opt copii la părinţi. Pe atunci, părinţii trebuiau să plătească pentru învăţătura copiilor în clasa a X-a. În pofida vremurilor grele, părinţii le-au creat condiţii ca să obţină cu toţii studii superioare. Mama lor, născută în aceeaşi regiune din Ucraina, a trăit 73 de ani, dintre care 19 a fost lângă copiii săi, la Chişinău. “Ea a decis să vină la noi de bună voie şi spunea că se simte aici, pe plaiul moldav, lângă copii, ca “în sânul lui Dumnezeu”. Marina, care are acum peste 70 de ani, spune că se simte vinovată în faţa mamei sale. Atunci când bătrâna era bolnavă şi ofta, ea o certa că îşi consumă astfel puterile. În prezent, fiind la vârsta în care oftatul este primul sunet de dimineaţă, Marina spune că îi înţelege semnificaţia. “Oftând, ea se simţea mai bine, chiar îi era mai uşor. Acum nu îmi rămâne decât să vin aici şi să cuget la mormântul ei, căci altfel nu pot întoarce timpul înapoi pentru a vorbi despre toate cu ea”.

Două vieţi pierdute şi un copil înstrăinat

Nadejda Cuiumju, pe lângă mormintele rudelor de la baştină, a vizitat şi mormântul nepoţicăi sale, Iulia, care a decedat în condiţii stupide. Ea se arată neîncrezută şi azi că nepoata sa, care avea un copil de un anişor şi două luni şi care îşi făcea studiile la ASEM, a sărit, nesilită de nimeni, de la fereastra etajului opt. Ea povesteşte printre lacrimi istoria nepoţicăi sale. Cu durere în suflet, îşi aminteşte despre relaţia caldă dintre ele. Mama Iuliei era plecată în Turcia, la muncă. De acolo le trimitea periodic bani, pentru ca fiica sa să nu ducă lipsă de nimic. Deoarece fata se căsătorise şi avea un copil, bunica a luat asupra sa cheltuielile pentru îngrijirea, dar şi plata pentru bona micuţului. Fata dorea să-şi termine studiile la facultate şi avea planuri mari de viitor. “Soţul ei a apucat o altă cale. Nu se mulţumea cu faptul că distrugea familia, dar insista să ia şi copilul cu el. Iulia m-a rugat să nu mai ducem copilul la bonă, care era aliata soţului său. Era naşă de botez. Nu am ascultat-o, motivând că sunt în etate şi nu voi putea asigura atenţia cuvenită copilului. Nu-mi pot ierta că n-am oprit copilul atunci când m-a rugat ea. Poate că azi ar fi fost vie, iar copilul creştea lângă mama sa”, povesteşte femeia. Nadejda Cuiumju descrie în detalii ziua tragică. Spune că a sunat în repetate rânduri şi auzea la telefon cearta din casa naşei sale. După tragedie, a fost poliţia şi a dorit să deschidă un dosar penal, dar ea şi fiica sa s-au împotrivit. “Ne era teamă că nu ne vor permite să vedem copilul. Voiam să crească cel puţin cu tată. El, însă, a dispărut. Mama lui l-a lipsit de drepturile părinteşti şi a înfiat copilul”. Femeia mărturiseşte că se simte vinovată de decesul nepoţicăi sale şi că această greutate sufletească o va lua cu sine în mormânt.

“Dacă aş putea să-i întreb unde le-au fost împrăştiate rădăcinile…”

Emilian Murzacov îşi face studiile în România de la o vârstă foarte fragedă. Venea acasă foarte rar, o dată pe trimestru sau şi mai rar. Acum este la finele ciclului masteral. Are timp, posibilitate, dar îşi poate vizita tatăl doar la mormânt. Această zi este specială, este un moment de reculegere, la care ţine cu sfinţenie. “Merg în două localităţi: la noi la Codreanca şi la bunica, la Hârtop. Tatăl este înmormântat la Codreanca, La Hârtop bunelul. Şi tatăl, şi bunelul au avut o importanţă majoră în viaţa mea. Vreau să-i vizitez pe ambii. Ceva special pentru a-mi cere iertare nu am, dar dacă aş putea, cu siguranţă că aş găsi ceva nespus. Cel puţin le-aş mai spune o dată că-i iubesc şi cât de mult au însemnat ei pentru mine. Sunt realist şi cred că ceea ce ai conştientizat este important să nu repeţi, căci acesta ar fi cel mai mare regret”, spune băiatul îngândurat. El mai spune că ar vrea să-şi construiască arborele genealogic, iar aceasta înseamnă să te mişti foarte rapid, deoarece timpul trece, iar unele detalii şi amănunte le cunosc doar ei, buneii, care se trec repede. “Dacă aş putea să-i întreb unde le-au fost împrăştiate rădăcinile, pentru ca eu să le pot aduna într-un pom genealogic, care le-ar dărui o viaţă veşnică”.

Importantă este amintirea pe care le-o purtăm noi, cei rămaşi pe pământ

Unii oameni se macină din cauza faptului că, în cele două zile de Blajini, nu pot vizita mormintele tuturor celor apropiaţi. Diaconul Petru, care făcea slujbele la mormintele răposaţilor, ne-a explicat: “De fapt, Paştele Blajinilor este în prima zi de luni la o săptămână după Paşti. Oamenii vin din diferite direcţii, cinstesc amintirea mai multor răposaţi şi nu reuşesc să ajungă într-o singură zi de peste tot, de aceea vin şi duminica. Se întâmplă că mulţi vin şi în zilele de marţi la morminte. Şi atunci tot este primit, importantă fiind amintirea pe care le-o purtăm noi, cei rămaşi pe pământ”.


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *