Principală  —  Reporter Special  —  Reportaje   —   Bine ai revenit, Elisabeth Ivanovsky!

Bine ai revenit, Elisabeth Ivanovsky!

Aşteptam de mult timp editarea convorbirilor dintre graficiana Elisabeth Ivanovsky (cunoscută şi ca Elisaveta Ivanovschi) şi fiul dânsei – Serge Meurant (Ed. Sophia, Bucureşti), fără să ştiu, recunosc, despre existenţa lor sau despre pregătirea acestei gingaşe cărţi în limba română. Cum am văzut-o publicată, am ştiut că e tocmai volumul care presimţeam că va apărea de câteva luni bune.

278-tudor1Este mai mult decât un dialog, este un poem tors de o mamă, parcă de la sine, printre alte lucruri cu care e ocupată mama mai tot timpul, şi înregistrat, din întâmplare, de fiul ei, poet. Convorbirile sunt deci laconice, precum sunt poeziile. Textul se întinde pe doar 80 de pagini cu litere mari, uşor lizibile. Probabil, unora dintre noi li s-ar părea că e un text prea succint pentru a reflecta viaţa unei artiste de talia lui Ivanovsky, care a şi trăit aproape un veac, cu atât mai mult cu cât se pare că multe dintre lucrările ei au fost puternic marcate de faptul că s-a născut şi a copilărit la Chişinău! Am fi vrut să ştim mai multe… Cele povestite fiului său despre împrejurimile Chişinăului, despre familia sa, despre primii săi paşi, anume paşi, în arta vizuală sunt, pe de o parte, de o limpezime, puritate, supleţe inedită, iar pe de alta – aţâţătoare, prin incompletitudinea lor. Dar ţineţi minte, aveţi de a face cu un poem, iar spre deosebire de proză, unde se spune puţin cu multe cuvinte, în poezie se spune mult cu cuvinte puţine. Desigur, avem şi noroc de expoziţia artistei, deschisă la Muzeul Naţional de Artă a Moldovei în 18 mai, care se cere să fie vizitată în mod obligatoriu! În carte apar câteva reproduceri în alb-negru, dar, cu siguranţă, lucrările prezentate în sălile MNAM vin să completeze spusele laconice ale artistei, prinse în Convorbiri.

În carte avem de a face cu o relaţie extraordinar de sinceră dintre o mamă şi un fiu. Probabil, s-ar putea vorbi despre un gen aparte în literatură definit de acest tandem, dar clasificările mă interesează mai puţin acum, doresc să vă notez altceva, şi anume: cât de frumoasă poate fi o carte scrisă împreună cu mama! E suficient să-i pui câteva întrebări şi mama îţi şi începe a depăna cartea. Intervenţiile lui S. Meurant în acest dialog sunt mai mult nişte memouri, care apar în text pentru a-i reaminti interlocutoarei sale anumite întâmplări pe care el şi, probabil, ceilalţi din familia lor le ştiau bine. Înregistrarea dialogului a avut loc în câteva după-amiezi, în 2001, pe când artista avea 90 de ani împliniţi. Mult a trebuit să mai aştepte ca să înceapă să-i înregistreze copilul ei spusele. Să fim aşa de nepăsători noi, copiii, încât să nu fim în stare să înregistrăm vorbele mamelor, taţilor noştri până nu e prea târziu? Să fie chiar atât de importante toate acele ocupaţii, serviciul, care ne mănâncă zilnic timpul, că ne trezim din vampirismul lor doar atunci când părinţii ne trec în lumea celor drepţi? Înţelegând brusc cât de puţin îi ştiam şi cât de mult ne vor lipsi spusele lor?… Este o lecţie pe care trebuie să o învăţăm din aceste dialoguri – să nu încetăm să discutăm cu taţii şi mamele noastre, să fim întotdeauna gata să le ascultăm vieţile. Cât de bine e că Meurant a reuşit să-şi audieze mama!

278-tudor2Aşteptam acest volum, căci eram sigur, în paginile lui nu voi citi despre omoruri, despre tortură poliţienească, despre lupta dintre fracţiunile politice pentru putere şi bani, teme care bântuie tot mai mult textele scrise pe la noi. Şi într-adevăr, această carte cu coperte verdunci, elegante, se citeşte uşor, e ca o gură de apă rece de izvor într-o zi basarabeană călduroasă, de sfârşit de mai, deşi Elisabeth Ivanovsky a locuit în Basarabia într-o perioadă neliniştită – revoluţia bolşevică din octombrie, Unirea Basarabiei cu România, iar mai târziu, Războiul al Doilea Mondial, despre care îi vorbeşte în treacăt lui Serge şi nouă, ascultătorilor ei de azi. Pe lângă neliniştea politică ce domina prin părţile noastre în timpul copilăriei artistei, mai sunt câteva teme importante, despre care Ivanovsky pomeneşte, actuale şi acum. Ea provenea dintr-o familie de intelectuali ruşi, ajunşi în Basarabia mai mult din necesitate decât de bunăvoie. Tatăl ei obţinuse un post aici. Şi deşi au dorit mereu să revină în Rusia, la Moscova, părinţii artistei n-au mai reuşit să-şi îndeplinească acest vis. Cei cinci copii ai lor s-au născut şi au crescut în cultura noastră, pe care se pare că au îmbrăţişat-o cu tot sufletul. Elisabeth a plecat apoi în Belgia, unde a început să ilustreze cărţi, contribuind la editarea a sute de titluri şi reinventând cartea-liliput. Astăzi, lucrările ei sunt parte din patrimoniul nostru naţional, deşi ea n-a fost o româncă get-beget. Mă întreb în ce limbă şi-a povestit amintirile fiului său? (Cartea a fost publicată în original în limba franceză.) Acum e la modă să ne batem cu pumnul în piept până ne frângem respiraţia, strigând că suntem români, ruşi, moldoveni, liberali sau comunişti, sau ce-om fi strigând noi acolo, şi să ne certăm, să ne urâm din cauza acestor etichete, să ne batem şi să ne ucidem din cauza lor. În opinia mea, contează mai mult cum ne trăim viaţa şi mai puţin în ce limbă vorbim sau din ce partid sau etnie facem parte.

Este şi un text despre emigraţie. Elisabeth Ivanovsky a fost o emigrantă stabilită în Belgia, ca şi mulţi dintre contemporanii noştri de acum, a călcat pe drumul pribegiei. Multe dintre reuşitele sale în străinătate s-au datorat poate şi întâmplării, dar şi unei munci asidue. În Belgia şi-a cunoscut soţul, a devenit mamă a trei copii, a creat cât au ţinut-o mâinile… Mă întreb: dacă interlocutorul Elisabethei Ivanovsky ar fi fost altcineva decât fiul său, ar fi vorbit mai mult despre această cale, deloc uşoară, a exilului?

Săptămâna trecută descriam o lucrare semnată de artistul belgian Jan Fabre – un craniu care ţine în maxilare o nevăstuică împăiată. Întâmplarea a făcut ca în paginile „Convorbirii…”, printre cele câteva ilustraţii, să apară un tuş pe hârtie executat de Ivanovsky în 1950 – un bărbat cu chip posac, cu o mână în buzunarul de la pantaloni, iar cu alta ţinând de gât un animal înţepenit din familia mustaelidelor, pe care îl priveşte un câine de vânătoare (o ilustraţie pentru «Floere het fluwijn» – titlurile bibliografice apar doar în original şi, deşi în această variantă aduc un suflu vestic, cititorul nevorbitor de franceză sau olandeză nu va descifra multe dintre titlurile la care a colaborat E. Ivanovsky). Mi se par a fi două lucrări cu o construcţie oarecum similară. Să fi fost oare Fabre inspirat de Ivanovsky? Cu siguranţă, a crescut cu cărţile ei în braţe…

Lucrările şi gândirea Elisabethei Ivanovsky sunt acut actuale şi dintr-o altă perspectivă. De la un an încoace am impresia că Moldova trăieşte într-o fabulă inhabitată de lighioane politice care mai de care. Mass-media abundă de ştiri şi analize în care figurează fabulistic animale, inclusiv paginile ZdG. E îmbucurător faptul că asistăm la un nou val de fabule, deşi mulţi le scriu inconştient şi nu şi le aranjează în versuri, dar e şi trist că avem atâtea tematici gata să fie transpuse în fabule. Ivanovsky a ilustrat fabulele lui Esop, texte de căpătâi pentru mulţi fabulişti care l-au urmat şi ale căror poveţe Ivanovsky le-a iubit o viaţă întreagă, iar pricopsindu-le cu ilustraţiile sale, le-a rescris de-a dreptul, căci un ilustrator bun nu creează doar elemente decorative, ci povesteşte în paralel textul folosind doar imagini.

Ivanovsky cunoştea, cred, prea bine această stare de frământare a multora dintre noi, când încercăm să redăm un conţinut alegoric, în care personificăm, uneori cu animale, şi satirizăm anumite moravuri, deprinderi, mentalităţi sau greşeli cu gândul că vom învăţa din greşelile noastre şi nu vom proceda astfel pe viitor…

Deşi Convorbirile sunt un text modest ca volum, acesta poate genera citiri foarte diferite, dovadă sunt şi cele înşirate mai sus. Vi-l recomand din toată inima şi nu uitaţi să vizitaţi expoziţia.

Teodor Ajder