Bine ai revenit, Elisabeth Ivanovsky!

Aşteptam de mult timp editarea convorbirilor dintre graficiana Elisabeth Ivanovsky (cunoscută şi ca Elisaveta Ivanovschi) şi fiul dânsei – Serge Meurant (Ed. Sophia, Bucureşti), fără să ştiu, recunosc, despre existenţa lor sau despre pregătirea acestei gingaşe cărţi în limba română. Cum am văzut-o publicată, am ştiut că e tocmai volumul care presimţeam că va apărea de câteva luni bune.

278-tudor1Este mai mult decât un dialog, este un poem tors de o mamă, parcă de la sine, printre alte lucruri cu care e ocupată mama mai tot timpul, şi înregistrat, din întâmplare, de fiul ei, poet. Convorbirile sunt deci laconice, precum sunt poeziile. Textul se întinde pe doar 80 de pagini cu litere mari, uşor lizibile. Probabil, unora dintre noi li s-ar părea că e un text prea succint pentru a reflecta viaţa unei artiste de talia lui Ivanovsky, care a şi trăit aproape un veac, cu atât mai mult cu cât se pare că multe dintre lucrările ei au fost puternic marcate de faptul că s-a născut şi a copilărit la Chişinău! Am fi vrut să ştim mai multe… Cele povestite fiului său despre împrejurimile Chişinăului, despre familia sa, despre primii săi paşi, anume paşi, în arta vizuală sunt, pe de o parte, de o limpezime, puritate, supleţe inedită, iar pe de alta – aţâţătoare, prin incompletitudinea lor. Dar ţineţi minte, aveţi de a face cu un poem, iar spre deosebire de proză, unde se spune puţin cu multe cuvinte, în poezie se spune mult cu cuvinte puţine. Desigur, avem şi noroc de expoziţia artistei, deschisă la Muzeul Naţional de Artă a Moldovei în 18 mai, care se cere să fie vizitată în mod obligatoriu! În carte apar câteva reproduceri în alb-negru, dar, cu siguranţă, lucrările prezentate în sălile MNAM vin să completeze spusele laconice ale artistei, prinse în Convorbiri.

În carte avem de a face cu o relaţie extraordinar de sinceră dintre o mamă şi un fiu. Probabil, s-ar putea vorbi despre un gen aparte în literatură definit de acest tandem, dar clasificările mă interesează mai puţin acum, doresc să vă notez altceva, şi anume: cât de frumoasă poate fi o carte scrisă împreună cu mama! E suficient să-i pui câteva întrebări şi mama îţi şi începe a depăna cartea. Intervenţiile lui S. Meurant în acest dialog sunt mai mult nişte memouri, care apar în text pentru a-i reaminti interlocutoarei sale anumite întâmplări pe care el şi, probabil, ceilalţi din familia lor le ştiau bine. Înregistrarea dialogului a avut loc în câteva după-amiezi, în 2001, pe când artista avea 90 de ani împliniţi. Mult a trebuit să mai aştepte ca să înceapă să-i înregistreze copilul ei spusele. Să fim aşa de nepăsători noi, copiii, încât să nu fim în stare să înregistrăm vorbele mamelor, taţilor noştri până nu e prea târziu? Să fie chiar atât de importante toate acele ocupaţii, serviciul, care ne mănâncă zilnic timpul, că ne trezim din vampirismul lor doar atunci când părinţii ne trec în lumea celor drepţi? Înţelegând brusc cât de puţin îi ştiam şi cât de mult ne vor lipsi spusele lor?… Este o lecţie pe care trebuie să o învăţăm din aceste dialoguri – să nu încetăm să discutăm cu taţii şi mamele noastre, să fim întotdeauna gata să le ascultăm vieţile. Cât de bine e că Meurant a reuşit să-şi audieze mama!

278-tudor2Aşteptam acest volum, căci eram sigur, în paginile lui nu voi citi despre omoruri, despre tortură poliţienească, despre lupta dintre fracţiunile politice pentru putere şi bani, teme care bântuie tot mai mult textele scrise pe la noi. Şi într-adevăr, această carte cu coperte verdunci, elegante, se citeşte uşor, e ca o gură de apă rece de izvor într-o zi basarabeană călduroasă, de sfârşit de mai, deşi Elisabeth Ivanovsky a locuit în Basarabia într-o perioadă neliniştită – revoluţia bolşevică din octombrie, Unirea Basarabiei cu România, iar mai târziu, Războiul al Doilea Mondial, despre care îi vorbeşte în treacăt lui Serge şi nouă, ascultătorilor ei de azi. Pe lângă neliniştea politică ce domina prin părţile noastre în timpul copilăriei artistei, mai sunt câteva teme importante, despre care Ivanovsky pomeneşte, actuale şi acum. Ea provenea dintr-o familie de intelectuali ruşi, ajunşi în Basarabia mai mult din necesitate decât de bunăvoie. Tatăl ei obţinuse un post aici. Şi deşi au dorit mereu să revină în Rusia, la Moscova, părinţii artistei n-au mai reuşit să-şi îndeplinească acest vis. Cei cinci copii ai lor s-au născut şi au crescut în cultura noastră, pe care se pare că au îmbrăţişat-o cu tot sufletul. Elisabeth a plecat apoi în Belgia, unde a început să ilustreze cărţi, contribuind la editarea a sute de titluri şi reinventând cartea-liliput. Astăzi, lucrările ei sunt parte din patrimoniul nostru naţional, deşi ea n-a fost o româncă get-beget. Mă întreb în ce limbă şi-a povestit amintirile fiului său? (Cartea a fost publicată în original în limba franceză.) Acum e la modă să ne batem cu pumnul în piept până ne frângem respiraţia, strigând că suntem români, ruşi, moldoveni, liberali sau comunişti, sau ce-om fi strigând noi acolo, şi să ne certăm, să ne urâm din cauza acestor etichete, să ne batem şi să ne ucidem din cauza lor. În opinia mea, contează mai mult cum ne trăim viaţa şi mai puţin în ce limbă vorbim sau din ce partid sau etnie facem parte.

Este şi un text despre emigraţie. Elisabeth Ivanovsky a fost o emigrantă stabilită în Belgia, ca şi mulţi dintre contemporanii noştri de acum, a călcat pe drumul pribegiei. Multe dintre reuşitele sale în străinătate s-au datorat poate şi întâmplării, dar şi unei munci asidue. În Belgia şi-a cunoscut soţul, a devenit mamă a trei copii, a creat cât au ţinut-o mâinile… Mă întreb: dacă interlocutorul Elisabethei Ivanovsky ar fi fost altcineva decât fiul său, ar fi vorbit mai mult despre această cale, deloc uşoară, a exilului?

Săptămâna trecută descriam o lucrare semnată de artistul belgian Jan Fabre – un craniu care ţine în maxilare o nevăstuică împăiată. Întâmplarea a făcut ca în paginile “Convorbirii…”, printre cele câteva ilustraţii, să apară un tuş pe hârtie executat de Ivanovsky în 1950 – un bărbat cu chip posac, cu o mână în buzunarul de la pantaloni, iar cu alta ţinând de gât un animal înţepenit din familia mustaelidelor, pe care îl priveşte un câine de vânătoare (o ilustraţie pentru «Floere het fluwijn» – titlurile bibliografice apar doar în original şi, deşi în această variantă aduc un suflu vestic, cititorul nevorbitor de franceză sau olandeză nu va descifra multe dintre titlurile la care a colaborat E. Ivanovsky). Mi se par a fi două lucrări cu o construcţie oarecum similară. Să fi fost oare Fabre inspirat de Ivanovsky? Cu siguranţă, a crescut cu cărţile ei în braţe…

Lucrările şi gândirea Elisabethei Ivanovsky sunt acut actuale şi dintr-o altă perspectivă. De la un an încoace am impresia că Moldova trăieşte într-o fabulă inhabitată de lighioane politice care mai de care. Mass-media abundă de ştiri şi analize în care figurează fabulistic animale, inclusiv paginile ZdG. E îmbucurător faptul că asistăm la un nou val de fabule, deşi mulţi le scriu inconştient şi nu şi le aranjează în versuri, dar e şi trist că avem atâtea tematici gata să fie transpuse în fabule. Ivanovsky a ilustrat fabulele lui Esop, texte de căpătâi pentru mulţi fabulişti care l-au urmat şi ale căror poveţe Ivanovsky le-a iubit o viaţă întreagă, iar pricopsindu-le cu ilustraţiile sale, le-a rescris de-a dreptul, căci un ilustrator bun nu creează doar elemente decorative, ci povesteşte în paralel textul folosind doar imagini.

Ivanovsky cunoştea, cred, prea bine această stare de frământare a multora dintre noi, când încercăm să redăm un conţinut alegoric, în care personificăm, uneori cu animale, şi satirizăm anumite moravuri, deprinderi, mentalităţi sau greşeli cu gândul că vom învăţa din greşelile noastre şi nu vom proceda astfel pe viitor…

Deşi Convorbirile sunt un text modest ca volum, acesta poate genera citiri foarte diferite, dovadă sunt şi cele înşirate mai sus. Vi-l recomand din toată inima şi nu uitaţi să vizitaţi expoziţia.

Teodor Ajder


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

15 comentarii

  1. Vladimir B.

    Mulţumesc, Teodor, pentru acest emoţionat comentariu! Care este foarte pertinent, şi lămuritor.

  2. Titus

    E bine că apare ceea ce a apărut, dar autorul trebuie sa aiba grijă de stil, de expresie. La acest capitol e slăbuţ, cam împiedicat dl Ajder. Şi o observaţie: noţiunea incompletitudine nu există în DEX. Necompletitudine – e altcea.
    Cele bune şi inteligente!
    Titus

  3. Titus

    Revin. Autorul are pasiunea formarii cuvintelor dupa ureche. Spre exemplu, de unde a luat el noţiunea… inhabibtat/ă/? Are de lucrat serios, ajutaţi-l.
    T.

  4. Titus

    Sper sa fie aprobat, pentru că observaţiile le fac cu intenţie bune, fără a cere recunoştinţa autorului.
    T.

  5. Vladimir B.

    Domnule Titus!

    perfect de acord cu Dvs., Teodor are ceva omisiuni la capitolul stilistica si lexic, dar eu zic sa-l iertam, dat fiind ca omul sta la Varsovia, iar studiile si le-a facut in Japonia. As vrea ca cei care locuiesc la Chisinau macar la acest nivel sa stapaneasca limba romana. Cu micile lui scapari, omul e poet, si scrie despre o carte cu adevarat poetica! Asta v-o spune cineva care a ingrijit aparitia acestei minunate carti in limba romana.
    Multumesc de interes,

  6. Titus

    Dar am constatat sub aspect profesionist, nu ca sa mă leg de om din neavând ce face. În speranţa că îi va ajuta, nu-l va deruta, descuraja. Cele bune!
    T.

    • chm

      Pentru Titus, eu cred ca ceea ce face Ajder se numeste creatie. Nu e o lucrare stiintifica, nu e un studiu de gramatica si stil. Sunt texte simtite, gandite, traite. Cred ca e un autor deosebit, unul distinct in presa de la noi. Felicitari, Tudor!

  7. T. Ajder

    Titus, ai dreptate, imi place sa nascocesc cuvinte noi;) O fac de la o seama de vreme. Nu vad nimic rau in asta. Nu cred sa nu fi inteles cuvintele pe care le-ai indicat, problema lor consta doar in faptul ca nu sunt inca in dex (care e in continua crestere), respectiv, poate nu e o problema atat de mare? E suficient sa le includa cineva in dex. De fapt, sunt mai cutezator, dar de multe ori cuvintele mele sunt corectate de cei din redactie… In fine, limba este un mediu f. flexibil si manipulativ, cat n-am incerca noi s-o incadram in reguli…
    Cu ganduri bune…

  8. Titus

    Vai de mine, “creaţie” fără… stil! Să fie un.. autostudiu, o autosupraveghere întru stil şi gramatică. Un puţin cărturar nu e credibil, când se dă în exegetică.
    Asta e. Felicitările nu contează, dacă nu ţin de exigenţă.
    T.

  9. T. Ajder

    Titus, inteleg ce vrei sa zici, desi perspectiva ta mi se pare foarte limitata. Eu zic sa transferam discutia despre stil, stilistica si credibilitate in domeniul privat, daca ai chef desigur.
    Indraznesc totusi sa cred ca felul in care am scris acest text nu te va descuraja in nici un fel din a cauta Convorbirile si din a vizita expozitia lui E.I. Mai ales ca redibiliatatea, in cazul acestui text, imi este proptita de cel cine a ingrijit aparitia acestei minunate carti – Vladimir Bulat. Nu-l pomenesc, desi, ii datoram lui in mare parte aceasta aparitie editoriala.
    Cu ganduri bune,
    imeilul meu:
    ajderteodor@hotmail.com
    p.s. Stiai ca Deleuze si Guattari scriu la un moment dat in “1000 de platouri” ceva de genul asta: doar cei care se impiedica in limba lor materna o cunosc suficient de bine?

  10. Vladimir B.

    Teodor, mă bucur că ai “deviat” discuţia spre orgada ta privată, căci subiectul comentariilor nu ar fi trebui să devină “bucătăria ta de scriitor”, ci cartea pe care o comentezi într-un mod suprinzător pentru mine! Şi mă bucur că ai pus accentul pe relaţia mamă/fiu mai mult chiar decît pe opera artistei, căci omul este înaintea Artei — perfect de acord…

  11. Titus

    O, o fi limitată!… Dar mai ştiu că bietul basarabean care se chinuie cu limba în care scrie totdeauna caută “argumente” aiurea, precum faci tu, Teodore, invocându-i pe Deleuze si Guattari. Eu însă am dreptul să spun viceversa: cel care se împiedică în limba maternă pur şi simplu se împiedică şi, prin urmare, nu o cunoaşte nu că suficient de bine, ci, pur şi simplu, nu o cunoaşte şi apelează la argumente hazlii! Cu burta pe carte, tinere /presupun că eşti tânăr/. Nu te consola cu iluzia că, fără a avea o stilistică românească, fără a cunoaşte cât de cât limba română poţi trece Prutul exegeticii. În Basarabia au fost declaraţi fel de fel de poeţi… naţionali, dar până la Prut numai. S-au găsit şi amatori-prozatori candidaţi la… NObel. Ha-ha! Nu e absurd? /Ar fi multe de spus, dar cartea sus!/.
    L.

    P.S. Regret că îngrijitorul V. B. susţine cvasianalfabetismul.

  12. Vladimir B.

    Domnule Titus!

    nu cunosc deloc cîtă tangență aveți Dvs. cu sfera publicisticii, a criticii și exegeticii de presă. Dar vă sigur că așa ceva nu se face ușor, și cu atît mai dificil este să găsești (și) o solidaritate în acest domeniu. Poate că e mai ușor să faci comentarii pe bloguri, portaluri sau site-uri, decît să dai în vileag (exegetic) fapte și inițiative culturale. Eu rămîn alături de dorința lui Ajder de a vorbi despre o carte interesantă, decît să mă alătur cîrcotelilor, și afirmării derizoriului internautic…
    Bref: nu susțin nicidecum ”cvasianalfabetismul”! Dimpotrivă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *