Principală  —  Reporter Special  —  Reportaje   —   Bijuteria din centrul capitalei

Bijuteria din centrul capitalei

Cu 120 de ani în urmă s-a pus piatra de temelie. S-a lucrat greu şi îndelung, vreo 15 ani, dar atât de bine, încât o avem şi azi, chiar dacă chişinăuienii nu au găsit niciodată bani să-i facă o reparaţie capitală. În acest an, Sala cu Orgă se înnoieşte fundamental, dintr-un grant oferit de Guvernul României. Astfel, bijuteria din centrul Chişinăului le va încânta privirile şi auzul şi generaţiilor care vin.

Se spune că această construcţie a pornit încă în 1896, dar a durat, deoarece şi atunci, ca şi acum, nu ajungeau bani. Clădirea a fost, totuşi, dată în exploatare în 1911, iniţial servind drept bancă pentru preoţi şi biserică.

În anii ‘70 ai secolului trecut, însă, un grup de intelectuali a înaintat ideea de a instala o orgă profesionistă în Chişinău. Ideea a plăcut şi astfel s-a purces la căutarea unei clădiri potrivite. În listă figurau clădirea Cinematografului „Patria”, cea a Băncii Orăşeneşti şi o altă clădire de pe str. Bucureşti, ruinată acum. „Până la urmă, specialiştii din domeniu au hotărât că această clădire este potrivită. În ’74, Banca pleacă de aici. A fost găsit un alt sediu, iar clădirea s-a închis pentru reparaţie. Interiorul a fost adaptat pentru sală de concerte, s-a făcut scenă şi s-a adus această orgă, care este din Cehia”, povesteşte directoarea Sălii cu Orgă, Larisa Zubcu.

Aşadar, orga a fost instalată în 1978, iar pe 15 septembrie a aceluiaşi an, a răsunat pentru prima dată. Cu această ocazie s-a anunţat inaugurarea unei noi săli de concerte şi de atunci, în Chişinău, există Sala cu Orgă.

„Şi-au trăit veacul”

Din ’78, pelicula pentru filmul Sălii cu Orgă a început a se roti mai des şi a adunat de-a lungul timpului atât evenimente, cât şi nume mari – Rostropovici, Oistrah, Krainev. Din ’91,  după ce s-a destrămat Uniunea Sovietică şi s-au deschis graniţele, la Sala cu Orgă au început a veni şi muzicieni din Europa şi America. Sala monumentală, decorată în stil neoclasic, i-a primit pe toţi înlăuntru. Printre coarde, printre tuburi, printre clape, i-a invitat să rămână. Pentru că muzica niciodată nu încetează în totalitate, nu moare. Mai degrabă, tot ce s-a auzit vreodată aici a fost prins din zbor şi lipit pe ornamentele de pe tavan, pe candelabrele din cristal de Boemia, sau pe unul din cele 4000 de tuburi din Orgă.

De altfel, pianele cu coadă au fost achiziţionate încă la sfârşitul anilor ’60. „Şi-au trăit veacul”, spune Larisa Zubcu. Dar, deocamdată, acestea nu pot fi înlocuite, iarăşi din lipsă de resurse. „Un pian de concert, cel mai ieftin, costă 150.000 de euro, ne gândim să facem o chetă, aşa cum s-a construit pe timpuri Ateneul Român, din donaţii”, adaugă directoarea Sălii cu Orgă.

Întreaga clădire se află acum în proces de reparaţie. Anterior s-au făcut doar reparaţii cosmetice, iar timpul şi ploile şi-au lăsat amprenta pe exteriorul clădirii. Reparaţia se face dintr-un grant oferit de Guvernul României,  în valoare de un milion de euro. Acum se execută lucrări pe exterior şi în sălile de repetiţie de la demisol. La următoarea etapă, fiind vorba de alt proiect, alţi bani, altă finanţare, se va repara parterul, propriu-zis, sala de concerte. Reparaţiile, conform planului, ar trebui să se încheie în decembrie.

Între timp, se lucrează, se ascultă muzică, se mai fac încă repetiţii în săli şi, printre altele, se mai deapănă amintiri. Larisa Zubcu îşi aminteşte de o întâmplare cu pianistul rus Nikolai Petrov. Acesta a comunicat, înainte de concert, că nu suportă ca în timpul concertului să sune un telefon mobil. Publicul a fost atenţionat, însă se vede că nu toţi au înţeles. Astfel, după ce un al treilea telefon s-a auzit în sală, pianistul a coborât de pe scenă. Cei de la Sala cu Orgă au fost nevoiţi să-l roage jumătate de oră să se întoarcă, pentru că veniseră spectatori şi din Ucraina, şi din alte ţări să-l audieze. Până la urmă, directoarea a ieşit în scenă, a rugat iarăşi spectatorii să deconecteze telefoanele mobile şi l-a invitat pe maestru la pian. „Nu se auzea nici musca”, spun, zâmbind, cei din personalul Sălii cu Orgă, amintindu-şi şi cum, altă dată, cuiva i s-a rupt o coardă ori s-a defectat un instrument. „Se cântă pe viu”, spun ei, şi de aceea e greu uneori să gestionezi lucrurile.

Între altele, publicul nostru manifestă preferinţă pentru Mozart şi Vivaldi. „Este foarte important ce program îi oferi publicului. Dacă e muzică de mare popularitate, cum este cea de Vivaldi, Mozart sau Bach, vin mulţi, când e vorba de muzică mai nouă, vin, cu predilecţie, specialiştii”, spune Zubcu. Important este şi cine e solistul. Dacă e un nume celebru, vine lume multă. Mulţi dintre spectatorii noştri preferă pianiştii sau violoniştii, poate pentru că unii au făcut vioara sau pianul în copilărie şi vin după nostalgii.

Sobele de 100 de ani, „îngheţate” de sovietici

Şi despre nostalgii fiind vorba, în timpul reparaţiilor Sălii, s-au descoperit sobe vechi, care au fost acoperite cu tencuială de către sovietici. În aceste sobe se făcea focul ca să se încălzească sus, în sală.

Pe cărămidă, de altfel, s-a găsit inscripţia 1901. Tot la demisol s-a descoperit un tavan de cărămidă. Acestea vor fi puse în valoare aşa cum au fost concepute iniţial. Nu peste tot s-a păstrat acelaşi perete, pentru că sovieticii au acoperit cu beton, dar unde s-a putut, s-a salvat.

În ceea ce priveşte etapa a doua a reparaţiilor, urmează ca scena să fie mărită, iar orga – reparată. Orga nu a  fost reparată niciodată, e mâncată de molii, iar multe piese nu se mai produc. Tot graţie banilor din grantul oferit de România, va fi chemat un expert pentru a evalua starea orgii.  Ulterior, mecanismul principal al acesteia va fi transportat în Germania, întrucât se produce doar la o fabrică de acolo.

„Lucrez de 20 de ani aici cu artişti, dirijori. Asta e viaţă”, spune dirijorul Vladimir Andrieş, pentru care Sala cu Orgă mai că e o a doua casă. Andrieş îşi aminteşte cu drag de concertele deosebite la care a participat, cum ar fi cele ale lui Spivakov, şi evocă, totodată, pasiunea – deşi e vorba de mult mai mult decât pasiune – pentru muzică.  „Fac muzică de la 6 ani, toată viaţa am făcut muzică, şi până acum studiez şi învăţ mai departe pe cineva. Nu-i uşor, trebuie să studiezi în permanenţă, să înveţi partituri noi, lucrări noi, să fii în formă. Pentru fiecare program trebuie să înveţi ceva nou. Se mai repetă anumite lucrări, dar se schimbă soliştii, dirijorii, e mereu  altfel”, spune Andrieş. O fi, cred, şi unul din motivele pentru care mergem la concerte.