„Aşa mi-a fost soarta, să plec…”
Interviu cu Corina Certan, colaboratoare a unei companii de cercetare şi consultanţă în politici publice, Olanda
— Dacă ai putea, ce ai schimba mai întâi în R. Moldova?
— Mentalitatea oamenilor. Eu vin dintr-o familie în care am fost învăţaţi să fim sinceri şi ne-au fost transmise anumite norme şi valori. Ori de câte ori merg acasă, în Moldova, simt că, direct sau indirect, mi se reproşează asta. În Olanda, când mergi la poştă, formezi un număr la intrare şi aştepţi. Posibilitatea ca cineva să ţi-o ia înainte e foarte mică. În Moldova, însă, e altfel. Nu e eficient să respecţi regulile, şi dacă vrei să le respecţi, nu poţi decât să pierzi. Dacă ai principii, cu principiile rămâi. Mentalitatea e că dacă nu fac eu, sau nu iau eu, va lua altul. În faţa unei astfel de gândiri, regulile şi valorile sunt neimportante, important e cine reuşeşte să se bage în faţă. Şi dacă fiecare gândeşte aşa, n-are cum să se schimbe ceva, vreodată. Şi asta mă doare, pentru că cei mai puţin puternici sau mai săraci nu au mereu posibilitatea să ajungă în faţă. Ba dimpotrivă.
— De ce ai plecat din Moldova?
— Nu mi-am propus să plec definitiv. Am plecat cu gândul că mă voi întoarce. În 1994, absolvisem matematica la Universitatea de Stat din Chişinău şi mă simţeam la o răscruce de drumuri. Îmi doream să fac un doctorat, însă mi-am dat seama că în acest scop va trebui să renunţ la multe şi nu aveam ambiţia asta. Cum în perioada aceea cineva îmi spusese despre bursele Soros, m-am gândit să încerc. Şi am fost acceptată. Astfel am plecat iniţial să fac un masterat în economie la Universitatea Central-Europeană la Praga, iar apoi am continuat cu un master avansat în economie la Budapesta. Teza am scris-o la Institutul de Studii Avansate din Viena. Acolo l-am cunoscut pe soţul meu şi aşa soarta mi-a întors toate planurile.
— Ce ţi-a plăcut la el?
— Nu eram interesată de o relaţie cu un străin. Îmi doream un partener de viaţă cu care să vorbesc aceeaşi limbă. Noi eram o grupă de 20-30 de studenţi la Viena şi ne-am gândit să mergem cu toţii la Veneţia în perioada carnavalului. Toţi au zis da la început, iar întâmplarea a făcut că, până la urmă, am ajuns numai eu şi el. Când petreci mult timp împreună, ajungi să intri în gândurile celuilalt, să îi afli valorile, visele, într-un cuvânt, să îl cunoşti şi să-l vezi ca om. Când ne-am întors la Viena, am simţit că avem ceva în comun şi am început să ne căutăm şi să vorbim mai mult. Aşa a început. Fără călătoria aceea cred că n-ar fi fost nimic între noi.
— Ai simţit vreodată diferenţe culturale?
— La început, chiar dacă simţi diferenţe, îl accepţi pe celălalt aşa cum este. Diferenţele devin importante abia atunci când locuieşti împreună şi îţi împarţi viaţa cu cineva. După 11 ani am învăţat să accept unele lucruri chiar dacă nu sunt întotdeauna de acord. Nu înseamnă că voi face la fel, dar respect obiceiurile lor. Diferenţele le simţi mereu, însă după un timp găseşti o modalitate de a trăi cu ele.
— Ţi-a părut vreodată rău de alegerea pe care ai făcut-o?
— Niciodată. A fost o decizie asumată. Iniţial am avut o relaţie de aproape trei ani la distanţă. După Viena, m-am întors în Ungaria şi apoi în Moldova, unde am fost angajată la Banca Mondială. Aveam serviciul perfect pentru Moldova, salariul perfect, nu mi-aş fi putut dori mai bine. Făceam şi un doctorat la Bucureşti, la distanţă. Călătoream deseori. Într-un moment, a trebuit să iau o decizie legată de noi doi. Am decis să merg în Olanda.
— Ţi-a fost greu să pleci?
— Relaţiile în familia mea au fost întotdeauna foarte apropiate şi plecarea a fost o durere. Dar atunci când eşti tânăr, vrei să cucereşti lumea, vezi lucrurile altfel. Mereu am simţit lipsa la ai mei. Acum, că am familia mea şi copiii mei, le duc dorul şi mai mult, deoarece devin conştientă că timpul nu stă pe loc. Preţuiesc orice posibilitate de a fi împreună. Realizez că sunt departe şi, din păcate, nu pot fi întotdeauna acolo, mai ales atunci când apar lucruri neprevăzute.
— Cu ce te ocupi acum?
— Sunt expert în managementul finanţelor publice şi lucrez în special cu ţările în curs de dezvoltare. În ultimii ani s-a schimbat felul în care aceste ţări sunt sprijinite în procesul de dezvoltare. Dacă la început banii mergeau în proiecte comunitare, acum e o tendinţă ca banii sa fie transferaţi guvernului ţărilor respective. Acesta trebuie să decidă cum să-i folosească în aşa fel, încât să-şi atingă ţelurile de dezvoltare.
Pentru a acorda ajutor financiar guvernelor, utilizând sistemele naţionale de gestionare a finanţelor publice, donatorii şi partenerii de dezvoltare precum Comunitatea Europeană şi Banca Mondială au nevoie să ştie că sistemul finanţelor publice din aceste ţări funcţionează bine. Aici apare rolul meu. Mă uit în special la cum funcţionează sistemul în general, văd care sunt slăbiciunile şi ce trebuie făcut pentru a îmbunătăţi sistemul. Ofer şi consultanţă ministerelor de finanţe şi de ramură în implementarea reformelor bugetare. Pe lângă asta, donatorii au nevoie să-şi evalueze programele de asistenţă. Noi facem evaluarea şi le oferim recomandări.
— E un job de mare răspundere?
— Da. Pe lângă asta, pentru o mamă cu trei copii călătoresc mult. Dar îmi place, nu stau doar la calculator. E un job dinamic. Am vreo patru misiuni pe an şi majoritatea durează trei săptămâni sau mai mult. Recent am fost în Insulele Seychelles, unde am făcut analiza sistemului de gestionare a finanţelor publice, şi în Malawi, unde am facilitat un training în domeniul finanţelor publice. Am fericirea de a avea un job care nu e doar o sursă de venit, ci şi o pasiune. Muncesc din pasiune, cu speranţa că astfel contribui la o lume mai bună.
— Şi familia?
— Am mare noroc de soţ, care acceptă şi mă susţine. Şi el, având un job de răspundere, are grijă de copii atunci când eu sunt în misiune. Avem trei fetiţe, cea mare are 7 ani, cea mijlocie – 3 ani şi jumătate, iar cea mică – un an şi jumătate.
— Vorbesc româneşte?
— Înţeleg, dar nu vorbesc. Mereu mi-am dorit să vorbească româneşte, dar pentru că suntem înconjuraţi de olandezi, îmi vine greu să vorbesc cu ele doar româneşte. Ele înţeleg bine româna, dar răspund în olandeză. Soţul, în schimb, a învăţat româna. Nu vorbeşte perfect, dar se descurcă cu părinţii şi cu prietenii mei.
— Mergi deseori în Moldova?
— Da, de câteva ori pe an. Mai mult decât atât, am avut noroc să am şi câteva proiecte în Moldova. Mergeam în vizite de lucru destul de des. În ultimul an, nu prea am mai avut astfel de vizite, în schimb familia mea şi prietenii mă vizitează mai des în Olanda.
— Ce au însemnat misiunile tale de lucru în Moldova?
— Ultimul proiect a fost legat de Ministerul Finanţelor, care e în proces de reformare a sistemului finanţelor publice şi a primit un grant de la Banca Mondială pentru asta. Eu am mers ca director de proiect. Misiunile mele în Moldova diferă de cele din alte părţi ale lumii. În meseria mea e un avantaj deosebit să poţi comunica în limba ţării şi să cunoşti caracteristicile ţării. Faptul că sunt originară din Moldova mă ajută mult. Pe de altă parte, însă, în Moldova simt reticenţă şi trebuie să depun un efort special ca să fiu acceptată.
— Te-ai întoarce în Moldova?
— M-aş întoarce. Chiar am abordat subiectul ăsta în familie. Mie aşa mi-a fost soarta, să plec. M-aş întoarce, poate nu permanent, din cauza mentalităţii şi a modului de viaţă. Nu ştiu dacă m-aş mai putea adapta acum. Însă aş face-o pentru părinţi sau într-o situaţie deosebită.
Profesional nu cred că aş putea simţi o continuitate, însă ce fac eu poate fi făcut de oriunde. Acum lucrez pentru o companie, dar poate peste câţiva ani voi lucra freelance. Şi atunci, dacă aş lucra de aici sau din Moldova, nu ar fi nicio diferenţă.
— Unde e acasă acum?
— Pe deplin nu e nici în Olanda şi nici în Moldova. Rădăcinile mele sunt în Moldova, dar după plecare s-au schimbat foarte multe lucruri şi, într-un fel sau altul, m-am înstrăinat de societatea/viaţa de acolo. Dar părinţii, rudele şi prietenii de viaţă sunt acolo. Dacă am ceva pe suflet, tot acasă sun. De Moldova m-am înstrăinat, iar aici, în Olanda, mă simt străină pentru că n-am avut un trecut. Olanda e acasă pentru că soţul şi copiii îmi sunt aici. În Olanda mă simt străină în special atunci când cei dragi din Moldova trec prin momente-cheie. Atunci aş vrea să fiu acolo.
— Cum te împaci cu asta?
— Să trăiesc în Olanda e alegerea mea. Sunt fericită. Dacă nu aş fi, nu aş sta aici nicio zi. Deşi mi-e greu să accept depărtarea, sunt fericită şi apreciez tot ce am. În plus, meseria mea e internaţională. Glumesc spunând că sunt cetăţean internaţional, dar într-o anume măsură chiar sunt.
— Îţi mulţumim.
Pentru conformitate, Bianca-Olivia NIŢĂ,Olanda
