Amintirile unui deportat care îndură singurătatea

Bătrâneţile pentru multe persoane din R. Moldova sunt grele. Oamenii care au luptat o viaţă nu doar ca să-şi construiască o locuinţă, ci pur şi simplu să supravieţuiască, în final ajung să-şi ducă bătrâneţile la un azil. O mare parte dintre aceştia trăiesc în trecut şi sunt foarte bucuroşi când întâlnesc pe cineva care vrea să le asculte povestea vieţii.

Nicolae Coseacov are 88 de ani, dar îşi aminteşte cu exactitate toată viaţa. Poate să numească date, să povestească despre fiecare zi până în cele mai mici detalii. În prezent, bărbatul se află la Azilul Republican de Invalizi şi Pensionari din Chişinău.

Era pentru ultima oară când îşi vedea familia

Nicolae Coseacov a cunoscut calvarul deportării la vârsta de 16 ani. Motivul deportării, potrivit lui, a fost faptul că tatăl său a fost ofiţer în Garda Albă. “Tata a fost arestat şi trimis în lagărul din regiunea Sverdlovsk”, relatează Nicolae Coseacov. Nu s-au mai revăzut. Peste un an, tatăl său a fost ucis (împuşcat). Nicolae împreună cu mama sa şi fratele mai mic au fost deportaţi pe 13 iunie 1941. Îşi aminteşte că erau câteva vagoane pregătite pentru bărbaţi şi restul vagoanelor pentru familiile acestora, ceea ce înseamnă că familiile erau despărţite din start.

Bărbatul relatează că tatăl său a reuşit să ascundă în buzunarul jachetei câteva lucruri preţioase, cum ar fi inelele şi ceasul de aur ale soţiei. În gară, familia deja era urcată în unul dintre vagoane, când el a vrut să transmită această mică “avere” copiilor. Mâinile însă îi tremurau, iar ochii i s-au umplut de lacrimi. Bărbatul înţelegea că este pentru ultima oară când îşi vede familia, iar aceste obiecte sunt tot ce poate lăsa drept amintire urmaşilor săi. Deoarece îi tremurau mâinile şi nu putea să le scoată din buzunar, şi-a dezbrăcat jacheta şi le-a transmis împreună cu haina sa.

Când trenul a pornit, toţi bărbaţii, care au fost despărţiţi de familiile lor, au început să strige. Era un strigăt de durere, un strigăt al disperării totale, un strigăt pe care Nicolae Coseacov nu-l poate uita nici azi. “Dintre toţi bărbaţii care au fost deportaţi atunci, din câte ştiu eu, s-au întors vreo trei”, spune el. Acea zi a fost începutul grozăviilor care urmau să se întâmple, începutul foametei, al unei munci inumane, pentru unii, chiar a morţii inevitabile. Un număr infinit de familii nu s-au mai regăsit.

Mereu eram flămând

Nicolae împreună cu mama şi fratele au fost deportaţi mai întâi în Kazahstan, iar apoi au fost duşi cu căruţele în Pahtaral (Uzbekistan). “Acolo nu ne aştepta nimeni şi, deoarece nu aveau unde să ne plaseze, ne-au grămădit în grajduri. Am făcut din scânduri un fel de paturi, dacă putem să le spunem aşa, şi dormeam toţi unul lângă altul”, îşi aminteşte bărbatul. Peste un timp, s-au stabilit cu traiul în câteva căsuţe, începând să lucreze în câmp la cultivarea bumbacului. “Lucrul era foarte greu. Arşiţa era nemaipomenită. Între orele 12.00–15.00, în câmp nu lucra nimeni, pentru că oamenii nu puteau suporta canicula”, relatează moş Nicolae.

Deşi îşi dorea să înveţe o specialitate, deportarea i-a spulberat acest vis, ca şi multe altele. Cel mai greu, recunoaşte bărbatul, a fost să îndure foamea. “Mereu eram flămând. Sătul n-am fost niciodată”, spune Nicolae Coseacov. În septembrie 1943, a fost mobilizat în regiunea Kuzbass din Siberia. Deoarece o duceau foarte greu, tânărul de atunci nu avea nici ce îmbrăca, nici ce încălţa. Mama i-a împletit un fel de papuci din bumbac, ca să nu umble desculţ. Astfel, în data de 6 octombrie 1943, a sosit în oraşul Prokopievsk.

Acolo oamenii au fost repartizaţi la lucru. Cei care aveau o specialitate puteau să-şi găsească totuşi o muncă mai uşoară. Ceilalţi au fost trimişi la mina de cărbune. În ziua aceea n-au ieşit la muncă. I-au trimis la cămin să-şi lase lucrurile. Până la cămin au mers pe jos o distanţă de circa 5 km. Când au ajuns, papucii săi se făcuseră ferfeniţă, el rămânând doar în ciorapii de lână dăruiţi de o vecină. Aici a început o nouă viaţă, care însă a fost şi mai grea decât cea anterioară.

Am devenit aproape distrofic

Când a început munca la mina de cărbune, i s-au dat haine în care să muncească, însă nu şi încălţăminte. “Aşa, cu picioarele umede, mă întorceam la cămin, tot pe jos. Era ger. Obielele îngheţau. Până îngheţau, îmi era foarte frig. Apoi, după ce îngheţau, se făcea cald. Când ajungeam la cămin, trebuia să-mi scot obielele şi ele începeau să se dezgheţe. Era o mare nenorocire atunci. O durere insuportabilă”, povesteşte moş Nicolae privind în depărtare, de parcă ar fi iarăşi acolo, în mina de cărbune, încălţat doar în obiele şi cu picioarele îngheţate. Mina în care a muncit timp de 13 ani.

“În scurt timp, am devenit aproape distrofic. Practic, nu aveam forţe nici să merg”, mărturiseşte moş Nicolae. La sfârşitul lui februarie, a fost trimis, împreună cu alţi lucrători la fel de chinuiţi, la muncă la complexul de lemne. Responsabilul de acolo, când i-a văzut atât de slabi şi subnutriţi, n-a vrut să-i accepte, pentru că era un lucru greu, pe care puteau să-l facă doar nişte bărbaţi sănătoşi. Mai mult, moş Nicolae, mai bine zis tânărul de atunci, era îmbrăcat într-un palton de gimnazist şi, pentru că nu avea nasturi la el, l-a legat cu o frânghie. Nimeni nu putea rămâne indiferent la o astfel de imagine. Însă, din moment ce alţi lucrători nu avea, şeful complexului a fost nevoit să-i ia la muncă, chiar şi aşa neputincioşi cum erau.

După o perioadă, şi-a cerut permisiunea să plece acasă să-şi vadă mama. În timp ce-şi pregătea actele ca să poată pleca, a primit o scrisoare de la mama sa, care se îngrijora dacă este bine, pentru că, de la un timp, a început să-l viseze noapte de noapte. Moş Nicolae presupune că aceasta era o premoniţie a faptului că urmau să se întâlnească. Prima cerere însă i-a fost refuzată, abia a doua fiind acceptată. Îşi aminteşte emoţiile care-l copleşeau la ideea să revină acasă, să-şi revadă, în sfârşit mama, după mai bine de zece ani.

Mama nu l-a recunoscut

A ajuns pe la ora 03.00 noaptea. “Am venit la clădirea unde locuia mama, dar inima îmi bate… Niciodată nu mi-a bătut aşa de tare inima. Am stat un pic afară să mă calmez. Apoi am intrat în culoar şi am aprins un chibrit. Am găsit a treia uşă din dreapta”, relatează Nicolae Coseacov acţiunile sale, pas cu pas. Dar nu avea forţe să bată la uşă. S-a întors iarăşi afară. A mai stat câteva clipe. După care, a tras aer adânc în piept şi a intrat în clădire cu paşi fermi. Câinele fratelui, auzindu-l, a început să latre. A ieşit şi o vecină să vadă ce se întâmplă. Era femeia care i-a dăruit ciorapii de lână. A ieşit şi fratele lui, care, între timp, se schimbase mult. Doar mama nu l-a recunoscut. Prea jalnic arăta.

În 1956 au reuşit, în sfârşit, să se întoarcă în ţară. Au reuşit chiar să intre în posesia propriei lor averi. Imediat, mama a început să se intereseze de soarta soţului. Atunci, a fost anunţată că, pe 22 ianuarie 1942, bărbatul a decedat. Revenit în R. Moldova, Nicolae Coseacov s-a angajat la calea ferată în calitate de depozitar. Între timp, învăţa la şcoala serală, pe care a terminat-o cu medalie de argint. Încetul cu încetul, a încercat să-şi refacă viaţa. Îşi aminteşte că pe 16 martie 1958 a fost trimis să împartă buletinele de vot oamenilor. Alături de el împărţea buletinele o tânără, care i-a căzut tronc la inimă. Cei doi s-au căsătorit, făcând tot posibilul să uite de teroarea trecutului.

În 2002, însă, soţia sa a plecat în lumea cea de veci, iar fiica lor s-a stabilit cu traiul peste hotare. În speranţa să poată fi şi el alături de fiică, şi-a vândut toată averea şi a plecat şi el, însă n-a obţinut viză de reşedinţă şi a fost nevoit să revină. Deoarece nu mai avea locuinţă, a scris cerere să fie primit la azil. “Acum trăiesc aici. Sunt foarte mulţumit că am acoperiş deasupra capului. Nu trebuie să mă gândesc la impozite, reparaţie etc.”, glumeşte moş Nicolae. Cu fiica vorbeşte mai mult la telefon. “Aşa bună fată am, cum mai rar poate avea cineva”, spune el cu o voce plină de dragoste. Fiica vine an de an să-şi viziteze tatăl. În rest, acesta rămâne singur cu amintirile sale.


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

7 comentarii

  1. roman pina la moarte

    dedicatie pentru ce-i care ii iubesc pe ” fratii rusii” si care pling dupa ocupatia sovietica

  2. Turc

    De acord . Dar mai e si o dedicatie pentru acei care au dat pamant din pamant,sange din sange, fara a trage macar un foc de arma in directia ocupantului rus.

  3. roman pina la moarte

    asta e o minciuna a ocupantului rus ,vezi doamne frati vostri romanii “fascisti” va-au abandonat ,au cedat basarabia fara sa traga nu glont , ce ar fi putut o tara mica ca romania sa faca in fata rusiei lui stalin si germaniei lui hitler cind au impartit europa prin pactul criminal ribentrop -molotov , romania a fost dezmenbrata total ,ardelul a fost dat ungarie hortiste ,dobrogea a fost data bulgariei ,iar bucovina de nord si tinutul basarabiei rusiei lui stalin ,invatati istorie fratilor ,adevarat istorie a romnailor nu istoria minciunoasa a ocupantilor

  4. Turc

    Adevarata istorie a romanilor e scrisa de romani si pentru romani. Cu povesti de felul ca ce avea sa faca Romania in fata lui stalin si hitler.????? Dar ce a facut Finlanda contra Rusiei ????? la fel trebuia sa faca si Romania.Si Finlanda a pierdut teritorii , dar au luptat , au varsat sange. Au provocat pierderi mari rusilor, au castigat respect pe arena internationala.Pierderile Finlandei fiind de 28 mii oameni. datele despre pierderile rusilor variaza de la 48 mii { declaratiile uniunii sovietice imediat dupa razboi| la 270 mii declaratiile lui Nikita Hrusciov.Plus pierderi in tehnica militara. Ce a facut POLONIA ? Nu a plecat capul nici in fata lui hitler si nici in fata lui stalin. Guvernul polonez nu s-a predat niciodata.Au pierit milioane de oameni. Si ce au disparut ca natiune ???Nu , si sunt mandri de asta . Ce a facut Romania? A plecat capul in fata rusilor. Dupa care s-a asociat cu hitler crezand ca astfel poate vor putea recupera teritoriile de la rusi, dupa care si-a tradat si noii asociati.Oarecum numai pierderile militare a Romaniei ajung la cifra de 300 mii oameni.Cu acesti militari cred ca se putea de facut mult sange rau rusilor.Nu vorbesc de civili de pe teritoriile cedate ,care sunt enorme,deportati ,ucisi de foame,ucisi de NKVD, etc etc. Parerea mea este ca a fost o tradare din partea conducerii de atunci a Romaniei. Romanul de rand oricum a luptat pierind alaturi de fascisti sub Stalingrad. Raspunde-mi te rog roman pana la moarte , ce faci daca vine cineva mai puternic ca tine ,la tine acasa ,sa-ti omoare copiii , sa-ti violeze femeia ??? Mori, incercand sa-ti aperi familia si onoarea? Ori tii un minut de reculegere ?

  5. roman pina la moarte

    Eu personal gindesc ca si tine “TURCULE” masi fi suit calare pe bomba si expolodam in mijlocul lor ,din pacate conducatori nostri regii sau ex comunisti de azi , au fost si ramin niste ticalosi tradatoi de neam si tara ,daca cineva ar fi spus mai bine murim de cit sa apelcam capul in fata rusilor s-au a nemtilor romanii de rind ,tarani romanii ar fi murit pt asi apara tara ,de ce crezi tu frate ca multi romanii il iubesc pe maresalul ION ANTONESCU ,nu pentru ca era sau sunt fascisti ci pentru ca era singurul conducator roman care a incercat sa apere demnitatea romaniei si a poporului roman ,bunicul meu a luptat si pe frontul din rusia si pe cel din germania nu a fost nici fascist nici comunist a vrut sa fie doar om liber

  6. Turc

    Deci gandim la fel . Nu mai avem ce discuta la aceasta tema.Slava vesnica eroilor romani cazuti pe campul de lupta !!!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *