Principală  —  Reporter Special  —  Reportaje   —   Amintiri despre 2 martie 1992

Amintiri despre 2 martie 1992

266-transnistria2La 2 martie, ziua în care, acum 18 ani, a început conflictul armat de la Nistru, la Chişinău au avut loc acţiuni de comemorare a celor căzuţi la datorie. Combatanţi din toată Moldova s-au întâlnit în capitală, unde au participat la depuneri de flori, marşuri solemne şi mese de pomenire. Deşi au trecut aproape două decenii, când îşi amintesc ce au trăit atunci, le dau lacrimi în ochi.

Îmbătrâniţi de ani, dar şi de griji, luptătorii spun în continuare că aşa-numitul conflict a fost un adevărat război. Începând cu acest an, la 2 martie vom consemna oficial Ziua Memoriei. La luptele pentru independenţa şi integritatea R. Moldova au participat 29 de mii de persoane, dintre care 286 au decedat, iar 289 au rămas invalizi.
266-transnistria1

Iurie Zalinschi:

„Era o zi foarte grea, frig, nevoie… Era, de fapt, o situaţie de conflict. Dimineaţă s-a dat alarma la brigada de poliţie cu destinaţie specială. Băieţii au plecat rapid la faţa locului, înarmaţi doar cu pistoale, nefiind pregătiţi pentru lupte sau alte acţiuni menite să restabilească ordinea publică la Cocieri. Acolo era în vigoare legea transnistreană, se omorau oamenii, erau comise fărădelegi. Am trecut prin războiul din Afganistan şi eram familiarizat cu astfel de probleme. Îi luam pe cei tineri sub aripa mea, să nu moară, îi ajutam să-şi păstreze viaţa. Acest conflict a început, dar nu s-a sfârşit. Acum lumea din  stânga Nistrului suferă din cauza regimului separatist ori a influenţei ruseşti acolo. E un conflict îngheţat, care cred că trebuia dus până la capăt şi trebuia de instalat ordinea şi administraţia R. Moldova în acea regiune. Au decedat atunci vreo 300 de oameni. E un număr foarte mare, iar statul ar trebui să poarte de grijă familiilor decedaţilor”.

Aureliu Benu:

„Pe 2 martie eram profesor lângă Bender, la Zaim. S-a simţit apropierea acestui conflict. Cel mai tare m-a durut, fiind profesor, că din clasa la care am fost diriginte 7 ani, doi băieţi au fost omorâţi. Abia veniseră de la armată. Nu ştiau unde se duc şi ce se întâmplă acolo. Nu cred că reuşiseră să sărute vreo fată de când veniseră din armată. Ca pedagog, m-au impresionat spusele clasei: „Dle profesor, de ce n-aţi fost cu noi, cum aţi fost tot timpul?”
Consider că adevărul despre acest război nu este spus până la capăt. Azi dimineaţă, am fost la Colegiul Pedagogic, unde am fost profesor. M-am întâlnit cu 2 grupe. Una rusă, alta română. Am rămas impresionat că şi ruşii ţin cu R. Moldova. E un semnal că situaţia şi mentalitatea despre acest război se schimbă. Trebuie de spus adevărul cât mai mult, pentru a evita alte conflicte”.

Stanislav Făuraş:

„Era o zi frumoasă când am trecut gheaţa. Fix aşa zi era. Era soare. Ni s-a spus că mergem să apărăm integritatea şi pământul moştenit din străbuni. Pe parcurs, am văzut la ce s-a ajuns. Cel mai greu a fost atunci când i-am petrecut pe camarazii noştri pe ultimul drum. De aceea suntem azi aici, pentru a-i comemora atâta timp cât suntem vii”.

Titu Mereuţă:

„Eu reprezint Căuşenii. La noi, focul cel mai mare a fost la Tighina. Atunci a sărit tot raionul. Peste 200 de băieţi voluntari din satul meu s-au dus să apere pământul şi integritatea statului nostru. Problema e că noi atunci nu ne puneam nici un scop. Avem doar unul. Să nu permitem gardiştilor să vină peste noi, să ne batjocorească femeile, copii… Ne-a ajutat faptul că în venele noastre mai curge sângele lui Ştefan cel Mare. Cel mai groaznic moment a fost chiar în prima zi, când ne-am dus la poliţie şi când am văzut tancurile ruseşti ale Armatei a 14-a cum veneau spre noi. Am pierdut chiar în prima zi, primul consătean, tată a trei feciori şi cu soţie gravidă. Atunci a fost îngrozitor. Era panică, eram descurajaţi…”

Valeriu Lupaşcu:

„Amintirile sunt tragice, pentru că mulţi colegi au căzut în război ca nişte victime nevinovate. Toţi spun că a fost conflict, dar de fapt a fost un război în toată legea. Mulţi au murit ca nişte eroi în apărarea independenţei R. Moldova. Ceilalţi erau pregătiţi de război, aveau tehnică, dar noi nici nu aveam armată. Când începu războiul, noi, în principiu nici nu aveam cu ce lupta. Nimeni nu se aştepta că va fi război. Cel mai groaznic moment a fost atunci când, aflându-ne la Bender, au început bombardamente. Atunci nu credeam că vom scăpa cu viaţă”.

Valentina Cujbă:

„E foarte greu să vorbeşti astăzi despre ceea ce s-a produs atunci. Ceea ce văd astăzi la complexul memorial „Eternitate”, lumea venită aici, vorbeşte că acele momente nu au fost uitate. M-aş bucura mult ca tânăra generaţie să cunoască ce s-a întâmplat atunci, pentru că muşamalizarea şi camuflarea adevărului nu e în folosul nimănui. Mă doare faptul că nu te poţi întâlni cu rudele de dincolo, fără a completa anchete. Sunt tristă că atâta lume tânără a murit atunci. Acei eroi ar fi fost un sprijin real pentru stat astăzi. În acea zi ascultam  informaţia pe care ne-o punea la dispoziţie mass-media. A, avut emoţii foarte dureroase, pentru că atunci când te gândeşti că cineva apropiat moare, că toţi cei decedaţi au acasă mame, durerea e mare. Lumea era speriată, pentru că nu ştiai ce te aşteaptă, ce îi aşteaptă pe cei mici, care vin din urmă, care va fi viitorul lor”.