Adopția 3.0
În mai puţin de doi ani au fost realizate o serie de planuri pentru o a doua revizuire a normelor privind adopțiile în R. Moldova. Cadrul juridic actual conţine îmbunătăţiri în comparaţie cu cel precedent, dar are şi o serie de elemente problematice. Totodată, nu există discuţii publice intense privind modul în care ar trebui modificate normele actuale privind adopţiile, chiar dacă acest domeniu juridic are implicaţii importante ce țin de incluziunea socială şi drepturile fundamentale ale omului.
Normele privind adopția se bazează pe o serie de domenii ale legislației internaţionale. În primul rând, pe Convenţia privind Drepturile Copilului, cu principiul călăuzitor de bază care arată că primează interesele copilului. Această convenţie, adoptată în 1989, a stat la baza dezvoltării dispozițiilor iniţiale cu privire la protecţia copiilor, prevăzute, în conformitate cu legislația internaţională, în Pactul Internaţional privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale. În ultimii ani, consensul la nivel mondial, exprimat prin adoptarea în 2006 a Convenţiei privind Drepturile Persoanelor cu Dizabilități, a revigorat angajamentul de a pune capăt stigmatizării şi discriminării persoanelor cu dizabilități, inclusiv a copiilor. În sfârşit, preocupările legate de exploatarea copiilor în procesul adopţiei internaţionale au dus la lansarea Convenţiei de la Haga privind Protecţia Copiilor şi Cooperarea în Domeniul Adopției Internaționale, care a intrat în vigoare în 2008.
„Cadouri” neoficiale pentru adopţie
Problemele ce ţin de adopții în R. Moldova sunt foarte diferite. Adopţia internațională reprezintă şi o potențială fereastră pentru corupţie. Plăţile “informale”, adică cele care nu sunt legate de procedurile Convenţiei de la Haga, se ridică uneori la mii de dolari per adopție, în mare parte sub forma unor “cadouri” neoficiale. După modificările legislative din 2010, care au interzis adopțiile internaționale pentru o perioadă de doi ani, cu excepţia cazului în care se atestă o problemă de sănătate a copilului, au apărut noi scheme de mituire a medicilor, pentru ca aceștia să declare copiii ca fiind bolnavi.
Elementul corupţiei este însă umbrit de un element mai profund – şi, esențialmente, unul foarte îngrijorător – la care s-a făcut aluzie mai sus: rolul percepţiilor gravității pe care sănătatea, boala și dizabilitatea o au în cadrul sistemului. O primă problemă – considerată ca fiind semnalată de către mulţi dintre factorii de decizie implicaţi în elaborarea normelor – este că moldovenii nu adoptă copii cu dizabilități sau cu probleme de sănătate. Ipoteza generală a discuţiei este faptul că “pentru următorii cincizeci de ani, moldovenii nu vor accepta niciodată să adopte copii cu dizabilităţi”. Acest punct de vedere a fost, în trecutul foarte recent, încorporat în legislaţie în cel mai pervers mod posibil: până în 2010 legislația Republicii Moldova interzicea adopţia copiilor cu dizabilităţi.
Copii bolnavi – pentru “străinii nebuni”
Din motive absolut neclare pentru mulţi dintre cei implicaţi în sistemul de adopţii din R. Moldova, americanii şi italienii (cele mai mari două categorii de persoane implicate în adopția internațională în Moldova) sunt, aparent, dispuși să adopte copii cu dizabilități. Din acest fapt rezultă o presupunere-cheie care ghidează revizuirea actuală a legislației, a cărei logică pare a fi aproximativ următoarea: “Dacă moldovenii nu vor adopta copii cu dizabilităţi, iar străinii nebuni o vor face, atunci cheia reformei ar trebui să rezide în facilitarea adopției copiilor cu dizabilităţi şi a altor “copii nesănătoși” de către străini (astfel încât ei să poată avea un fel de viaţă pozitiv în altă parte)”. În acelaşi timp (în baza aceleiaşi teorii), moldovenii vor fi suprasolicitați de către străini în concursul de mituire pentru “copiii sănătoşi”. Astfel ar trebui să fie incluse măsuri de protecţie în legislație pentru a se asigura că moldovenii sunt primii care ajung să aleagă “copiii sănătoşi”. De aici rezultă o nouă propunere: copiii pot fi eligibili pentru adopţia internațională după un an doar (în comparaţie cu actuala perioadă de doi ani), iar copiii cu “nevoi speciale”, inclusiv copiii cu dizabilităţi, copiii mai mari şi alții – să fie eligibili pentru adopția internațională după un termen de şase luni.
Copiii cu dizabilităţi – stigmatizaţi
Această discuţie – împreună cu prezumţiile enumerate – riscă să ajungă în Parlament, precum şi să fie extinsă în spaţiul public. Este o discuţie care poate înrăutăți tratamentul deja îngrijorător al persoanelor cu dizabilități, care sunt încadrate într-o categorie stigmatizată şi proscrisă, în multe cazuri fiind complet excluse din societatea moldovenească. Mesajul de bază lasă o percepție precum că copiii cu nevoi speciale sunt, în cel mai bun caz, niște persoane care merită milă şi în niciun caz persoane care să se bucure de demnitate egală.
Parlamentarii moldoveni au făcut o treabă bună, îmbunătăţind în ultimii ani regimul juridic privind adopțiile. Ambiţia normelor actuale este respectarea prevederilor Convenţiei de la Haga, şi R. Moldova a evoluat în mod constant în această direcţie, în special prin stabilirea unor reguli care să combată pericolele reale de exploatare a copiilor în procesul adopţiilor internaționale. În acelaşi timp, legiuitorii au eliminat interdicțiile din epoca sovietică privind adopția copiilor cu dizabilităţi, iar noile propuneri vor elimina în continuare o serie de contraindicaţii medicale şi psihologice referitoare la adopții care nu ar trebui să se regăsească în legislația unui stat democratic. Ar putea fi întreprinse acțiuni suplimentare pentru a spori, de exemplu, gradul de recunoaştere a actelor din alte state-părți ale Convenţiei de la Haga şi pentru a reduce măsurile arbitrare care nu asigură cele mai bune interese ale copilului.
Egali în procedurile de adopţie
Totuşi, aceste îmbunătăţiri nu ar trebui să fie realizate cu preţul amplificării stigmatizării dizabilității și a bolii, care predomină în prezent. R. Moldova necesită o discuţie serioasă cu privire la drepturile tuturor copiilor care urmează să fie crescuți într-un mediu familial iubitor. Mai presus de toate, această discuţie ar trebui să vizeze în mod semnificativ reducerea stigmatizării persoanelor cu dizabilități şi, odată cu aceasta, încurajarea adopțiilor tuturor categoriilor de copii la nivel local, național. Această discuţie ar trebui să fie, de asemenea, combinată cu o recunoaştere publică a faptului că adopţia internațională este o opţiune mai bună decât perioadele lungi de timp de îngrijire instituţionalizată, cu condiţia că există toate garanţiile pentru a asigura respectarea celor mai importante interese ale copilului într-un context internațional.
Sarcina de față din cadrul actualei reforme juridice este, prin urmare, cel puţin dublă: (1) de a îmbunătăţi legislaţia şi procedurile pentru a asigura mai bine respectarea intereselor supreme ale copilului în contextul adopțiilor naţionale şi internaționale; (2) de a continua discuţiile publice pentru a reduce stigmatizarea persoanelor cu dizabilități. Aceste eforturi sunt necesare pentru garantarea faptului că toți copiii pot beneficia de oportunitatea de a fi crescuți într-un mediu familial iubitor, ori de câte ori este posibil.
Claude Cahn, Consilier ONU pentru Drepturile Omului
