Activiști în țări cu democrații fragile: despre lupta cu oligarhia, corupția și violarea drepturilor omului

Conflicte locale dintre activiști și autorități care duc la decese. Un procuror Anticorupție arestat pentru corupție. Oameni sechestrați în stradă. Un șef de stat care și-a numit soția vicepreședinte. Femei care nu mai scriu plângeri pe numele soților violenți. Cetățeni apatici. Cum este să faci activism în asemenea țări? De unde vin banii pentru aceasta? La ce riscuri se expun cei care ies în stradă să spună „NU” guvernelor?

ZdG a discutat cu activiști civici din cinci state, inclusiv R. Moldova, despre contextul protestelor din țările lor.

Foto: ahvalnews.com

Ivan Omelyan, economist, manager de proiecte și activist, Ucraina: „La nivel regional, elitele corupte sunt foarte puternice”

Problemele majore din țară. „În Ucraina, o mare problemă o constituie faptul că influența activiștilor civici se reduce, iar cetățenii devin tot mai puțin activi. La ultimele alegeri, mulți oameni au votat pentru noua putere și ei au mare încredere în aceasta, dar fără a o ajuta. Pur și simplu, consideră că cineva va rezolva totul pentru ei. Poate că aceasta nu e cea mai vizibilă problemă, dar e o situație perfidă. Pe de altă parte, acum, cea mai mare problemă, pe care o văd toți în Ucraina, e conflictul armat din Donbass și ocuparea Crimeei, dar și sistemul aprig de corupție construit de puterile anterioare”.

Riscul de a fi activist. „Cred că o mare atenție a fondurilor internaționale, a ambasadelor, dar și suportul din exterior a ONG-urilor au ajutat la profesionalizarea activiștilor civici, astfel, exercitând influență în comunicarea legată de reforme. Acum, activismul se dezvoltă și în regiuni și asta e bine. În prezent, activiștii civici se bucură de respect în societatea noastră. Pe de altă parte, e destul de nesigur, mai ales la nivel regional, unde sunt foarte puternice elitele corupte. Ei văd în activiștii civici un fel de concurenți, oameni care atentează la puterea lor din oraș sau regiune. Adesea, acolo sunt conflicte care, din păcate, duc și la decese”.

Reacția autorităților la proteste. „Se străduie să audă ce se spune la manifestații. Acum, avem foarte multe proteste legate, în primul rând, de politica externă, pentru că noua putere a ales un vector ce vizează căutarea unui compromis de rezolvare a problemei Donbassului, printr-o variantă mai rapidă. Unii cetățeni nu sunt gata de un asemenea compromis, de asta ei ies la proteste, alții însă își doresc rezolvarea problemei cât mai repede. Din această cauză, există o anumită divizare în societate. Dar, puterea, în general, îi aude pe oamenii care ies la proteste, există o comunicare în acest sens. Nu e una ideală, una care să fie clară tuturor, nu e nici una satisfăcătoare pentru toată lumea, nici pe de o parte, nici de alta, însă, da, există”.

Finanțarea pentru activități civice. „În opinia mea, avem un sector civic foarte transparent, toată lumea își face publice veniturile, arată de unde primește bani și asta e foarte bine, aceste lucruri sporesc rata încrederii în activiștii civici. Avem mai multă lipsă de transparență în organele puterii, decât în organizațiile necomerciale. E de menționat că există și multe lucruri care se produc opac, cum ar fi unele acțiuni de protest și influența Rusiei asupra unor partide, despre care știm că sunt finanțate în mod netransparent”.

Foto: Vlad Krilevsky

Kerem Çiftçioğlu și Burcu Bingöllü, activiști, Turcia: „E greu să nu fii cinic în raport cu procesele judiciare”

Problemele majore din țară. Kerem Çiftçioğlu: „A existat întotdeauna o părtinire în sistemul judiciar, privind protecția statului versus apărarea sau protecția drepturilor omului. Dar, în trecut, era o capacitate sau o continuitate instituțională, să spunem. Existau referințe, legi, care erau, până la o anumită limită de încredere. Acum, la noi, cea mai mare problemă este eroziunea completă a instituțiilor, care face dificil să nu fii cinic în raport cu procesele judiciare”.

Foto: Violetta Savchits

Riscul de a fi activist. Burcu Bingöllü: „Din cauza situației din justiție, oameni ordinari pot fi închiși pentru că au distribuit ceva pe rețelele de socializare sau pentru că sunt implicați în anumite activități. Există exemple de acest fel în Turcia, la care suntem martori. Cu legătură la contextul politic, există riscuri pentru organizațiile care apără drepturile omului și pentru activiștii pentru drepturile omului. Ei pot fi dați în judecată sau arestați oricând și oriunde”.

Kerem Çiftçioğlu: „Cea mai mare provocare este incertitudinea, dacă vei fi sau nu luat – tu, ori cineva dintre colegii tăi sau din organizațiile partenere de lucru în aceste valuri de arestări și detenții. Ori, autoritățile ar putea să întrerupă eforturile tale aflate în curs de desfășurare și să te arunce, pur și simplu, într-o situație de urgență. Psihologic, e foarte greu să suporți astfel de condiții zi de zi. E dificil să te adaptezi la aceste riscuri cotidiene, care se pot produce oricând”.

Reacția autorităților la proteste. Kerem Çiftçioğlu: „Protestele, după cele de la Gezi Park, nu mai sunt populare, oamenii nu mai cred că schimbările pot fi făcute prin intermediul acțiunilor de protest. Atunci a fost cea mai mare încercare din istorie a cetățenilor, dar nu s-a ajuns la rezultatul sperat de oameni. A fost o înfrângere, în final, și sigur că avem consecințele respective. Oamenii au nevoie de un strop de speranță pentru a fi capabili să-și asume riscuri. Asta s-ar putea întâmpla în viitorul apropiat, de altfel, dar e o altă întrebare…”

Burcu Bingöllü: „Noi am avut o stare de urgență, care a ținut doi ani și, la acel moment, guvernul a zis că protestele, adunările și întâlnirile pun statul în pericol. Chiar și după asta vedem că cele mai populare adunări sunt blocate. Un exemplu ar fi protestele femeilor de 8 martie. La fel e și cu Pride Week, de câțiva ani. Poliția intervine la proteste și le dispersează. Cam asta e situația”.

Finanțarea pentru activități civice. Kerem Çiftçioğlu: „Protestele de stradă sunt acțiuni cetățenești. Finanțările, de fapt, merg la organizații neguvernamentale. Altfel, există o gamă largă de probleme cu care operează societatea civilă din Turcia. Aceste tipuri de activități ale ONG-urilor, mai profesioniste cumva, sunt finanțate de UE sau de unii donatori privați, însă cel mai mult de lumea vestică. Asta e văzut de public ca ceva netransparent, de aici și lipsa de încredere în unele organizații. Totuși, inițiativele publice și protestele de 8 martie, care nu sunt finanțate în vreun fel, adună mulți și diverși oameni la un loc”.

Nikola Pisarev, istoric de artă și activist, Macedonia de Nord: „Mașina mea a dispărut”

Problemele majore din țară. „Macedonia este un stat care se află sub porțile UE, dar care nu e suficient de norocoasă ca să intre. În Macedonia, avem aceste sinusoide: uneori e mai bine, alteori – mai rău, lucrurile sunt mereu în schimbare”.

Riscul de a fi activist. „În fața letargiei oamenilor, a faptului că ei nu vor să iasă în stradă, încercăm abordări diferite, încercăm să vorbim despre probleme diferite – spații publice, spații locale, lucruri care să-i motiveze pe cetățeni în acțiunile și luptele lor. Dar astăzi letargia e foarte puternică și nu prea poți porni un protest, pentru că dezamăgirea e prea mare. Procurora specială Anticorupție a Macedoniei de Nord a fost urmărită penal pentru acuzații de crimă organizată și corupție. Ulterior, ea a fost arestată. E ca și cum Laura Codruța Kovesi ar fi fost arestată pentru corupție. Deci, acum dezamăgirea oamenilor e foarte mare. Ei vor protesta pentru gunoi, pentru curățarea râului Vardar, dar pentru probleme mari în societate, nu vor ieși în stradă. Oricum, astăzi, spre deosebire de anii trecuți, să fii activist la noi nu e atât de riscant. Poți protesta și toată ziua. Dar, prin 2015, era destul de periculos. Mi s-a întâmplat să-mi dispară mașina. În cele mai rele timpuri, au fost și două arestări ale jurnaliștilor, unul a stat circa un an în închisoare, deși era total nevinovat. Apoi, și proprietățile activiștilor erau deteriorate, mai mult sau mai puțin. De exemplu, galeria noastră a fost vandalizată”.

Reacția autorităților la proteste. „Autoritățile locale se cam tem de activiști și asta din cauza precedentelor. Ei știu că pentru astfel de lucruri vor plăti cu un număr mare de voturi ratate. Deci, da, autoritățile răspund la acțiunile activiștilor. După câțiva ani de manifestații, au înțeles că e mai bine să nu se pună cu activiștii, cu societatea civilă, cu media. Când nu avem oameni în stradă, ne gândim cum să trimitem mesaje celor care trebuie să le audă în alte moduri – facem sculpturi, sau alte lucruri. Deseori și doi oameni sunt de ajuns pentru un manifest. Ideea e ca oamenii aflați în funcții publice să înceapă să-și pună întrebări”.

Finanțarea pentru activități civice. „Cele mai bune mișcări de protest au fost organizate în lipsa oricărui suport financiar. Dar, cei mai mulți oameni care fac parte din societatea civilă – pentru că trebuie să trăiești din ceva, sunt plătiți din programele destinate societăților respective ale unor agenții din Vest. Prea mult suport pentru activiști nu e tocmai bine, dar și ei trebuie să trăiască din ceva. Nu există o cale ideală. Mulți activiști vin din sectorul privat, iar restricțiile cu care se confruntă ei în unele perioade sunt prea mari. Dacă vezi pe cineva din administrația publică în stradă, știi că poate fi dat afară de la muncă. Pentru a declina aceste riscuri, am început să ne gândim la tot felul de proteste creative”.

Nijat Mammadbayli și Ilyas Farhadli, activiști, Azerbaijan: „Poți fi închis, deținut, torturat, trecut pe liste negre”

Problemele majore din țară. Nijat Mammadbayli: „Probleme în Azerbaidjan sunt peste tot – în sistemul justiției, în cel de sănătate, în educație, în întreaga viață politică și publică. În linii mari, e vorba de corupție și de oligarhie. Miniștrii, la noi, sunt de fapt, adevărații oligarhi. Apoi, avem problemele mari legate de respectarea drepturilor omului, probleme legate de libertatea de întrunire, libertatea de exprimare, nu avem alegeri corecte, nu avem media independentă și avem mai mult de 50 de prizonieri politici. Recent, au avut loc proteste masive în Azerbaijan și, în acest context, putem preciza că există un număr mare de cazuri de violență domestică împotriva femeilor, intimidări și abuzuri asupra copiilor. Din cauza banilor mari care trec pe la guvern și care vin din industria petrolului și a gazului, oamenii aflați acolo pot fura, pot rămâne la putere, pot face orice vor ei”.

Riscul de a fi activist. Ilyas Farhadli: „E foarte ușor să devii demotivat, pentru că sunt multe bariere externe cu care te confrunți zilnic. Poate nici nu e guvernarea prea mult de vină, ci mai ales faptul că vezi foarte multe probleme și te simți slab. Pe lângă asta, te pui în pericol nu doar pe tine, dar și familia ta. Personal, îmi asum responsabilitatea față de ce se poate întâmpla cu mine, dar odată ce ești pe radar, ei încep să te lovească prin familia ta și prin cei pe care-i iubești, deși ei nu sunt responsabili de nimic și nu au nicio legătură cu vreo activitate de-a ta. Asta e ca un fel de lumină roșie pentru tine, vezi că tu întreprinzi niște acțiuni, iar familia ta suportă consecințele. Există reprimări și alte lucruri peste care poți trece, dar atunci când e vorba de presiuni prin familia ta, e destul de greu să reziști”.

Nijat Mammadbayli: „Poți fi închis, deținut, toturat, poți fi trecut pe liste negre, astfel că nu vei putea găsi un post de lucru sau nu vei putea să-ți construiești o carieră. De asemenea, poți fi discriminat de guvernare, dar și de rude sau de membrii îndepărtați ai familiei, pentru că există acest mediu de teamă, creat și menținut de putere. Generațiile mai în vârstă te sfătuiesc să nu te implici în politică. Totuși, avem grupuri de tineri care fac lucruri minunate în politică, în domeniul social sau de mediu. În general, să fii activist e o muncă, aș spune, destul de stresantă, riscantă și anevoioasă”.

Reacția autorităților la proteste. Nijat Mammadbayli: „Bunăoară, la începutul acestui an, opoziția a putut aduna mai mult de 10 mii de oameni la un protest împotriva represiunilor guvernării în raport cu politicienii activiști, dar și pentru a arăta suportul lor pentru prizonierii politici. Grupurile de opoziție au anunțat despre demonstrațiile din centrul capitalei. Ulterior, autoritățile au restricționat accesul spre acea zonă, trei stații de metrou au fost închise, furnizorii de internet și-au sistat temporar serviciile, autobuzele care mergeau spre zona respectivă erau oprite. Poliția a demonstrat brutalitate și acțiuni de tortură atunci. Ziua următoare, a fost un marș al femeilor care cerea guvernului să acționeze și să oprească violența domestică, pentru că, în aceste cazuri, poliția aproape că nu face nimic. Ei spun că e soțul sau tatăl tău, deci, sunt problemele de interior, din familie. Și la acest protest a intervenit poliția”.

Finanțarea pentru activități civice. Nijat Mammadbayli: „Avem campanii de solidaritate inițiate de entități independente și de actori din societatea civilă. A fost o mișcare pe nume Occupy Salaam Cinema. Acesta e un loc unde se organizează festivaluri de filme, de muzică, târguri, bazaruri second hand. Clădirea este, de fapt, o biserică veche marocană. Proprietarul intenționa să-i dea afară pe activiști, dar mișcarea a venit cu o scrisoare către vicepreședinta Azerbaijanului, care este soția președintelui. Ei au decis să rămână în clădire primele zile, deși le-a fost deconectată electricitatea și nu aveau apă. Unii oameni le aduceau celor de acolo apă, mâncare, aproape tot de ce aveau nevoie. Cineva cânta la pian… Deci, au fost și momente de solidaritate largă. Altfel, finanțarea este o chestiune complicată în Azerbaijan. Din 2015, guvernarea a schimbat total legislația cu privire la granturi și obținerea acestora. E aproape imposibil să creezi un ONG în Azerbaijan, dacă nu ai legături strânse cu guvernarea. Grantul tău trebuie să fie înregistrat de Ministerul Justiției și apoi aprobat tot de acesta. Oricum, aproape nimeni nu poate primi un grant oficial din străinătate. Sigur, sunt câteva instituții vestice și alte organizații care pot spune că e posibil, dar asta pentru că ei au legături cu guvernul”.

Alina Andronache, activistă, R. Moldova: „Suntem etichetați drept cetățeni problematici”

Problemele majore din țară. „Noi nu avem o justiție liberă, corectă și echitabilă. Mulți activiști și cetățeni simpli își caută dreptatea în instanțe, dar nu o pot găsi. Apoi, mai e și corupția din justiție. La mine se adresează multe persoane după ajutor, mai ales femei, și eu văd cum banii ucid și cum faptul că judecătorii pot fi cumpărați le face pe femei să lase mâinile în jos și cedeze”.

Riscul de a fi activist. „Recent, vorbeam cu o colegă din societatea civilă despre faptul că mă simt aiurea, pentru că împreună cu soțul avem senzația unei presiuni permanente. În societate, adesea suntem etichetați drept cetățeni problematici. La școală, suntem considerați părinți problematici, pentru că cerem transparență și schimbări. Vecinii tot ne consideră așa, pentru că la fiecare pas anunțăm autoritățile dacă nu e dus gunoiul la timp sau sunt alte probleme similare. Uneori, am senzația că lupt cu morile de vânt. O colegă îmi și zicea că noi parcă suntem în fața unui zid și dăm cu capul de el, crezând că o să-l spargem. Așa mă simt eu în ultima perioadă. În pofida acestor nuanțe, mă bucură faptul că, în ultimii ani, apar mulți activiști tineri, gata să lupte pentru ceea în ce cred. Asta înseamnă că avem o mică speranță că lucrurile se vor schimba în țară. Fiecare ar trebui să fie un activist, nu să aștepte să se gândească cineva la problema sa”.

Reacția autorităților la proteste. „Dacă e să vorbim de ultimul an, probabil cel mai nou suflu l-a adus OccupyGuguță și asta a schimbat și viziunea cetățenilor, nu doar a autorităților, arătând că protestele pot fi interesante, vii, implicând multă lume. Cu regret, nu întotdeauna autoritățile reacționează la proteste și nu întotdeauna sunt deschise spre comunicare, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să protestăm. De altfel, cultul protestelor la noi crește și eu consider că asta e foarte bine”.

Finanțarea pentru activități civice. „În general, în R. Moldova, se crede că oamenii fac activism doar pentru că au bani din asta, iar banii ar veni din străinătate. De fapt, activiștii luptă pentru dreptate, pentru că se respectă și își respectă și drepturile. Asta nu înseamnă că ONG-urile sau activiștii care au proiecte mari nu pot face lucruri frumoase cu suport extern. Până la urmă, cel mai important pentru toți activiștii este acest simț al dreptății, al respectului reciproc”.

Notă: Discuțiile cu activiștii din Ucraina, Turcia, Macedonia de Nord și Azerbaijan au fost posibile datorită CampCamp 2019, un eveniment internațional destinat comunicării între actorii societății civile

loading...

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *