Principală  —  Reporter Special  —  Reportaje   —   "A murit curat degeaba"

„A murit curat degeaba”

„Copiii ştiu că tatăl lor a fost un erou şi se mândresc cu asta. Îşi iubesc ţara şi casa, dar nu-s aşa de activi şi nici patrioţi ca el. Au văzut că a murit curat degeaba şi n-au nicio tragere de inimă. Toţi lucrează în Rusia. Dacă ar afla Grişa, nici nu ştiu ce ne-ar face”, povesteşte, după 20 de ani de văduvie, soţia lui Grigore Vârtosu din Cârnăţeni, Căuşeni, unul dintre cei mai activi participanţi ai mişcării de eliberare naţională, cel care a fost împuşcat în spate pe câmpul de luptă, în 1992, şi care a fost decorat post-mortem cu Ordinul “Ştefan cel Mare”.

„A fost un adevărat erou”, spune vecinul Gheorghe, combatant şi el. “Şi Lida tot”, precizează trist cumătrul Mihai Macarenco, care, împreună cu Grigore, în timpul mişcării de eliberare naţională l-a dat jos pe Lenin din centrul Căuşeniului. Când lupta lui Vârtosu a încetat, fiind suspect împuşcat în spate, războiul soţiei sale abia începu. Tânără, cu patru copii mici şi cu casa încă în construcţie, s-a pomenit peste noapte văduvă.

„Statul nu m-a ajutat niciodată cu nimic”, spune Lidia. Adevărul e că nici ea nu a avut timp să umble pe la uşile autorităţilor. Avea de hrănit copiii şi trebuia să muncească fără oprire. Îşi aminteşte că o singură dată fetele s-au dus când se dădeau ajutoare şi au strigat la ele “mamă-ta-i la Moscova, da’ voi veniţi şi staţi cu mâna întinsă”. “După asta nu ne-am mai dus niciodată, nici dacă ne chemau”, îşi aminteşte femeia. Cei 49 de lei pe care-i primeşte lunar nici nu ştie pentru ce sunt, zice că-s “compensaţie pentru moartea lui Grişa”.

„I-am lăsat pe toţi în prag plângând”

„Câteodată nu ne ajungea nici de mâncare, deşi tot timpul m-am străduit să cresc păsări, să fac multe conserve. Ne descurcam cumva, dar cu banii era greu. Când ajungeam să cumpărăm vreo haină, încălţăminte sau să plătim la şcoală, pentru lumină, nici nu ştiam ce să fac. Şi credit ca să terminăm de construit casa luasem”, îşi justifică Lidia decizia de a pleca la muncă peste hotare.

Deşi au trecut vreo 15 ani de atunci, când îşi aminteşte, îi dau lacrimile. După ce adunase roada şi pusese totul la loc, a împrumutat bani şi a plecat la Moscova, la muncă. “Nici lemne nu aveam de iarnă, după prima lună de lucru am trimis bani ca să cumpere. Copiii? I-am lăsat pe toţi în prag plângând. Nu vă pot reda în ce stare m-am dus. Lucram la o construcţie, iar alături era o grădiniţă şi o şcoală. Când ieşeau copiii la joacă sau la pauză, nu-mi mai sporea lucrul, dar mă luam în mâini, spunându-mi că trebuie să lucrez, să fac bani, ca să am cu ce-i ţine”.

„Aveau grijă singuri să se ducă la prăşit cota”

Acum, fiind mari, şi neajunsurile par mai puţine, când se întâlnesc cu toţii, discută cât de greu le-a fost. “Deja mai încoace mi-au spus: “Mamă, când erai plecată, nici nu vroiam să facem de mâncare, ca să mai păstrăm, să avem atunci când vei veni”. Deşi tot timpul veneam cu de toate, şi bani, şi mâncare. Oricum, vroiau să facă cât mai multe economii. Aşa copii aveam. Mici erau şi aveau grijă singuri să se ducă pe deal, la prăşit cota. Sunt copii buni. Chiar şi acum, unul pentru altul şi-ar da şi sufletul”, spune Lidia.

Toţi cei patru urmaşi ai eroului Vârtosu, două fete şi doi băieţi, lucrează astăzi în Rusia. Doi dintre ei sunt şi căsătoriţi cu cetăţeni ruşi. “Îi tragic. Grigore nu iubea deloc politica ruşilor”, îşi aminteşte cumătrul Mihai.

Deşi la şcoală învăţau bine, nu şi-au putut permite să obţină vreo profesie. Mezinului, Ştefănică, îi plăcea mult istoria şi se gândeau că ar putea fi un bun profesor de istorie, dar n-au avut bani, şi acum lucrează şi el în Rusia. Copilul cel mai mic al lui Grigore Vârtosu s-a născut când el era la închisoare, la Chişinău. Fusese închis pentru mobilizarea unei demonstraţii. Se întâmpla în 1989. Băiatul a primit acest nume în cinstea celor care au protestat, care au stat în greva foamei, la monumentul lui Ştefan cel Mare, pentru a fi eliberat tatăl său.

„Eu credeam că tata o să vină acasă…”

Mezinul îşi aminteşte chipul tatălui aşa cum l-a văzut la înmormântare, când avea doar trei ani, cu răni pe faţă, de la împuşcătură. “Ştefănel, care avea doar 3 ani, tot se uita şi se uita şi nu înţelegea ce se întâmplă când l-am adus pe Grigore să-l înmormântăm. Credea că el doarme. Când l-am dus la cimitir, mirat, întreba de ce-l acoperim cu pământ. După câteva luni, am fost şi-am pus monumentul. Când ne-am întors acasă, a început să plângă. “Eu credeam că tata o să vină acasă, dar el n-o să mai vină”, a spus copilul. L-am întrebat: de ce? “Dacă au pus piatra ceea peste dânsul, cum o să iasă?”, a zis el”, povesteşte mama ca dintr-un vis urât.

După ani grei de muncă în Rusia, Lidia a revenit definitiv acasă, cel puţin aşa speră. Au rămas acolo, însă, copiii ei. Are grijă de nepoţi, patru la număr, şi, încetişor, încearcă să termine de construit casa, temelia căreia a pus-o cu Grigore. Periodic, mai trec pe la cimitir şi apoi mai vin pe  la ea prieteni de-ai soţului, voluntari şi ei la conflictul de pe Nistru. Împreună, deapănă amintiri comune. “Chiar dacă aveam de lucru sau dacă era vreun copil bolnav, când trebuia de mers la vreo întâlnire sau miting, nici nu se discuta”, îşi aminteşte Lidia.

„Avea frică numai de Dumnezeu”

„Aşa patriot n-am mai cunoscut. El avea frică numai de Dumnezeu. Nu ştiu cum, dar la fuga grămădea oamenii. S-a urcat pe parapetul lui Lenin şi-şi recita propriile poezii, şi oamenii au tot început a veni de pe străzi şi s-a pornit un miting cum nici nu ne aşteptam. Nici nu ne gândeam că au să vină atâţia oameni. Era un băiat nemaipomenit şi din această cauză a şi fost împuşcat. În 1992, nu mai ştiam ce s-a întâmplat. Nu a fost niciun martor atunci când a fost împuşcat. Cu timpul, s-a auzit cine a fost. Tot de-ai noştri”, spune Mihai Macarenco.

Grigore a fost împuşcat în spate într-o zi de luni-dimineaţa, în timp ce ieşea din maşină. Era 20 iulie 1992, exact cu o lună înainte de a împlini 31 de ani. În ajun, trecuse pe acasă. Îşi rugase soţia să-i gătească zeamă. Aceasta îşi aminteşte că era foarte trist, pentru că-i fusese ucişi mai mulţi băieţi din echipă. “Nu ştiu cât mai am şi eu”, îi spusese nevestei. “Chiar dacă am să mor, mă duc la luptă, pentru că copiii mei trebuie să aibă un alt viitor, să trăiască mai bine decât noi, să poată scrie şi vorbi limba română”, era răspunsul pe care îl auzea Lidia atunci când soţul pleca de acasă la război. Acum, după aproape 20 de ani, femeia nici nu mai caută răspunsuri, pentru că are propria-i concluzie şi, poate, câte o întrebare retorică. “Sincer, mereu îmi zic că a fost totul în zadar. Pentru ce a murit?”

Tatiana EŢCO