A fost votat omul, daţi-i voie să conducă ţara

L-am întâlnit pe Iustin Luca într-o zi de sâmbătă. Îmbrăcat la costum, mă aştepta, aşezat pe patul din casa în care s-a născut acum 93 de ani. O casă veche, dar îngrijită, care păstrează o mulţime de amintiri din cei aproape o sută de ani trecuţi prin viaţa lui moş Iustin. S-a născut la 16 mai 1916, în satul Şerpeni, r-nul Anenii Noi, într-o familie cu 5 copii. Timpul i-a luat, pe rând, de lângă el pe părinţi şi pe cei 3 fraţi şi o soră. Moş Iustin, însă,  îşi aminteşte cu uşurinţă tot ce a văzut în viaţă.

250-mos— Cum a fost copilăria dvs.?

— Am avut o copilărie grea. Tatăl a fost gospodar, creşteam patru cai şi ţineam vreo 20 de hectare de pământ. După ce am terminat patru clase, am muncit alături de tata şi de cei patru fraţi ai mei, a trebuit să continui şcoala vieţii la muncă. Munceam zi şi noapte. Am lucrat la pământ până la 21 de ani, când am plecat la armată.

— Cum era şcoala pe atunci?

— M-am dus la şcoală de 7 ani. Am învăţat patru clase şi am fost ghidaţi de profesori din România. Nu am putut să îmi mai continui studiile. În sat nu era gimnaziu, iar dacă vroiam să învăţ mai departe, trebuia să merg în alt sat, la Bulboaca. Studiile erau scumpe, iar noi nu reuşeam să le achităm. Deşi lucram mult cu toţii şi adunam mult grâu, porumb şi alte produse, rămâneam aproape cu nimic după ce plăteam impozitele. Mai cumpăram nişte stofe pentru îmbrăcăminte, care erau tot scumpe, căci erau aduse din Anglia. Aşa că, în toamnă, podul era plin cu de toate, iar în primăvară nu mai aveam ce mânca. Producţia agricolă era ieftină, iar celelalte erau foarte scumpe. Din cauza asta nu am reuşit să continuăm şcoala.

— Spuneaţi că aţi lucrat până la 21 de ani, după care aţi plecat la armată. Ce amintiri aveţi din anii milităriei ?

— Eram deja flăcău când am mers la armată. Îmi amintesc că nu aveam ciubote. Purtam opinci făcute de noi. Cu mare greu mi-am cumpărat o pereche de cizme şi m-am dus la armată. În anii ‘40 am slujit în România. Am revenit acasă, m-am căsătorit. Am stat aproape un an cu familia, dar tocmai începuse războiul. Am avut parte de război… M-au luat, pe rând, la front românii şi apoi ruşii. M-am întors la baştină în 1946.

— Revenit de pe front, aţi intrat în foamete, o foamete cumplită. Cum aţi supravieţuit-o?

— Am găsit acasă o mare sărăcie. Podurile erau goale. Noi eram deja patru persoane în familie. Muream de foame. Am avut noroc că aveam două vaci, pe care le înjugam la plug ca să lucrăm pământul. Una se mulgea. Mâncam puţin lapte, dar mai mult – iarbă şi ghindă de stejar.

Am suferit o iarnă tare grea. În primăvară, a venit un “prikaz” să se împartă grâu celor care au vaci. Aşa am primit şi noi oleacă de grâu. Jumătate am semănat-o, iar cealaltă – am oprit-o de mâncare. Nu era mult. Puneam câte o mână de grâu în iarba pe care o mâncam. Aşa, buruiana mirosea a pâine. Am început a învia.

În primăvara anului ’48 de acum era ceva grâu şi porumb. Nu mai eram aşa de flămânzi şi ne părea că trăim atât de bine… În ’49 s-a pornit colhozul. S-au strâns cereri de intrare în colhoz. M-am înscris şi eu. M-au trimis la o şcoală din Tiraspol să fac cursuri. Cu de-a sila am învăţat şase luni,  dar m-am întors preşedinte de colhoz.

Pământul era sărăcit. Numai iarbă şi bombe. În primii ani mergeam la arat cu soldaţii. Înainte mergeau ei şi căutau mine, iar noi, din urmă, dădeam foc la buruieni şi semănam. Trei ani de zile ne-am chinuit până am curăţat pământul. În timp, colhozul s-a îmbogăţit. Ajungeam să avem anual câte 2 tone de miere pentru vânzare. Am lucrat 10 ani preşedinte de colhoz. Pe urmă au zis că trebuie să aducă pe cineva cu studii superioare. Următorii şase ani am fost predsedatel’ de selsovet. Pe urmă am ieşit la pensie. Atunci, viaţa a devenit parcă mai uşoară.

— Cum erau nunţile de pe vremea ceea?

— Pe atunci nu se făceau nunţi de care se fac acum. Erau alte bucate, alte tradiţii chiar. Nu era aşa belşug, dar lumea se simţea bine. Pe masă erau doar cartofi, prune uscate, nuci şi sarmale. Duminică seara se făcea masa mare. Nuntaşii serveau din bucate, apoi puneau pe masă câte cinci ruble. Cadouri nu se prea făceau. Poate vreo batistă sau vreun ştergar. Acum e cu totul altfel, cu multe bucate, cu cadouri scumpe, cu sume mari de bani. Înseamnă că nu-i aşa greu de trăit.

— Ce vă place cel mai mult în satul Şerpeni ?

— Îmi place că satul s-a construit încetul cu încetul. A devenit foarte frumos, iar lumea trăieşte mai bine ca atunci.

— Vad că aveţi şi dumneavoastră în casă un aparat de radio şi televizor. Cum vi se pare lumea cu toată tehnica modernă de azi?

— Eeee, acum e foarte bine. Pe atunci bicicletă avea doar şeful de post, iar noi ne minunam cum merge el aşa pe două roţi. Peste o perioadă de timp a apărut automobilul, apoi radioul. Când am văzut prima dată un televizor, nu înţelegeam cum îi posibil să arate oameni care vorbesc. Într-o viaţă de om au apărut atâtea, de care nici nu ne închipuiam că pot exista.

— Ce înseamnă banii pentru dvs.?

— Îi foarte greu fără bani. Dacă n-aş avea pensie, m-aş pierde de sărăcie. Nu am puteri să lucrez prea mult, nu am ce vinde şi n-aş avea nici pe ce să-mi cumpăr ca să mă bărbieresc. Totul este foarte scump pentru mine.

— Dvs. citiţi ziare?

— Da, primesc prin poştă, iar uneori cumpăr. Am şi cărţi de tot felul. Când vine seara, iau un gazet şi citesc până vine somnul.

— Citind gazetele, cum vi se pare viaţa politică din Moldova?

— Nu-mi place această stare de critică. Toţi politicienii se critică unul pe altul. A fost votat omul la alegeri, dă-i voie să conducă ţara, că aşa s-a votat. Nu, ei se apucă de criticat fără să se oprească. Se urăsc unul pe altul în văzul lumii. Nu-i frumos să arăţi asta. Toţi sunt moldoveni, toţi sunt la fel, dar ei se mănâncă unii pe alţii. Asta nu e bine. De aceea, nici nu prea am încredere în politicieni. Dacă s-ar ajuta unul pe altul, ar merge şi ţara mai bine. În ziare politicienii spun una, iar în viaţă  fac alta. Mă uit chiar la Marian Lupu, patru ani a fost preşedinte de Parlament de la un partid şi dintr-o dată s-a vândut, a trecut la alţii. Cum să-l crezi?

— Spuneţi-ne reţeta vieţii îndelungate, pe care, din câte ne dăm seama, o ştiţi, atâta cât aţi reuşit să vă luaţi la bătaie cu viaţa şi să ajungeţi la frumoasa vârstă de 93 de ani?

— Şi eu mă mir cum de am reuşit. Am avut o viaţă grea. Am fost în armată mulţi ani. Când am devenit preşedinte de colhoz, dormeam noaptea pe câmp, în paie. Dacă se strica vreun tractor noaptea, trebuia să mă duc tot atunci la Bulboaca ca să-l repar. Munceam mult. Nu ştiu cum de am ajuns până la vârsta asta. În spitale nu prea am stat. Am dureri de cap şi de spate. Am luat un timp medicamente, dar nu mă ajută. Duminica merg la biserică, iar acasă am grijă ca grădina să fie lucrată. Asta am făcut toată viaţa, şi aşa am ajuns până aici.

Reporter de Gardă



Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

1 comentariu

  1. Tatiana

    Am onoarea sa fiu nepoata acestui batrin. Am norocul sa invat, inca, multe de la el. Desi sint mereu in preajma, nu incetez sa admir dragostea lui pentru viata. Un lucru e cert – este om, si asta este un lucru foarte mare.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *