Principală  —  Reporter Special  —  Reportaje   —   903, locul unde timpul înseamnă…

903, locul unde timpul înseamnă viaţă

Deseori, despre medici se spune că ar fi corupţi, incompetenţi, neglijenţi, trecându-se cu vederea că unii dintre ei se trezesc dimineaţa gândindu-se la suferinţele pacienţilor lor, sperând că ele s-ar putea diminua. Aceşti medici aleg să profeseze non-stop, nu doar în orele de serviciu, ei văd în pacient un om care are nevoie de asistenţă medicală şi nu doar un oarecare, pe baza suferinţei căruia îşi încasează salariul la sfârşit de lună. Din această categorie fac parte şi membrii echipei specializate de reanimare din cadrul Serviciului de Asistenţă Medicală Urgentă, secţia operativă 903, al Centrului Naţional Ştiinţifico-Practic de Medicină Urgentă (CNŞPMU).

Medicul Igor Vacariuc, felcerul Ion Puşcaş şi şoferul Veaceslav Căpăţână îşi încep ziua de muncă la 8.30, când intră în tură. Prim-vicedirectorul centrului, Liviu Vovc, spune că CNŞPMU nu este asigurat în totalitate cu medici, iar cei care sunt încadraţi reprezintă doar 54% din numărul necesar. Şi felcerii sunt la mare căutare, instituţia fiind asigurată cu astfel de specialişti în proporţie de 84%.

„Munca la 903 e diferită de cea a altor medici”

Dacă unii îşi pot permite să întârzie cu vreo 10 minute la serviciu, la cei de la Urgenţă “munca e diferită de a altor medici, pentru că aici totul e în regim de urgenţă. Trebuie să fii foarte responsabil şi punctual. Fără astfel de calităţi, nu ai ce căuta aici”. Cei de la Urgenţă sunt conştienţi că depind unii de alţii, aşa că nu-şi permit nici câteva clipe de întârziere. Orice altceva e mai puţin important decât angajamentul de a salva vieţi. Deşi pare straniu, dimineţile lor sunt pozitive. Cu bună dispoziţie şi cu glume pe seama uniformelor lor care, spune cineva, “parcă au fost făcute să încapă câte doi în ele”, lumea trece la treabă. Un rezumat al colegilor despre tura anterioară este obligatoriu. Nu doar curiozitatea profesională e la mijloc, ci şi dorinţa de a cunoaşte mai multe. Secţia 903 dispune de 50 de echipe autosanitare, acestea fiind specializate în medicină generală, neurologie, psihiatrie, reanimare, cardiologie ş.a.

Urmează verificarea utilajului, sunt încărcate cu energie aparatele, se verifică ambulanţele. S-ar părea că aceste lucruri sunt mai puţin importante, ele, însă, trebuie executate cu mare atenţie deoarece, spune medicul Vacariuc, “uneori de starea aparatelor depinde viaţa unui om. Nu riscăm, aşa că suntem mereu pregătiţi”. Felcerul Ion nu doar le verifică şi le încarcă, dar le şi curăţă cu atenţie. Spală defibrilatorul mobil cu tifon umezit şi spune că “starea aparatajelor şi a maşinii sunt faţa echipei”. Prim-vicedirectorul centrului spune că instituţia e asigurată în totalitate cu transport, doar că în proporţie de 90% acesta este învechit.

„Ai mai sta pe gânduri să ne cedezi sau nu drumul?”

La Urgenţă, succesele depind de întreaga echipă, iar munca în comun e una dificilă. Medicul spune că le reuşeşte pentru că, în cazul lor, “la muncă, doar pe hârtie suntem o echipă, în realitate – suntem un tot întreg”. Şi salariul îl primesc ca un tot întreg – 9000 de lei pe echipă. Suma este împărţită la 4, pentru că, pe lângă şofer, medic şi felcer, din orice echipă face parte şi un infirmier. Pentru 12 ture, medicul Vacariuc, bunăoară, are un salariul de 2200 de lei. Majoritatea preferă să lucreze peste program, ca să-şi poată întreţine familiile. Echipa acţionează ca un singur om, spun ei: “Medicul este capul, şoferul – picioarele, iar felcerul – mâinile. Cum ar merge capul fără picioare sau cum ar lucra mâinile în lipsa capului? Fără prea multe cunoştinţe de anatomie îţi dai seama că nu ar fi prea simplu, mai ales când munca presupune operativitate. Fiecare se străduie, de aceea rezultatele sunt pe măsură”. O echipă se deplasează la 10—12 solicitări timp de 24 de ore. De obicei, până la prima solicitare nu e decât aşteptare. În timp ce unii citesc despre inovaţiile din medicină, alţii comentează noutăţile de la televizor.

Fiecare îşi vede de treabă până în momentul în care subiectul discutat la televizor este tratat diferit. “Nu s-a schimbat nimic, că noua guvernare, că cea veche…”, spune cineva. În timp ce unii se contrazic, alţii prezintă soluţii: “Dacă ar fi după mine, aş alege câte 2 deputaţi din fiecare raion. Aşa fiecare ar apăra interesele localităţii sale, şi nu ale partidului”. Discuţia e perturbată de o voce. Fără să-şi întrerupă colegii, medicul Vacariuc se apropie de telefon. Discuţia durează câteva clipe şi cuprinde doar nişte gesturi şi 2—3 notiţe pe o fişă. Luându-şi haina, strigă: “Ionel a auzit?”.

De obicei, totul se întâmplă în grabă, or, aici timpul înseamnă viaţă. Regulamentul spune că echipa de urgenţă trebuie să fie pregătită de deplasare în 90 de secunde. Ajuns în curte, şoferul aruncă ţigara şi intră în maşină. Medicul îi dă câteva indicaţii: “Pe Ismail… lângă Florărie, avem un inconştient în stradă”. Tot în regulament se spune că ambulanţa trebuie să ajungă la destinaţie în 10 minute. Din răsputeri, şoferul încearcă să se încadreze în timp, dar străduinţa sa pare inutilă în raport cu nepăsarea şoferilor care refuză să cedeze drumul. Deşi girofarul funcţionează, conducătorii auto se fac a nu-l observa. “Dacă ne-am îndrepta spre mama ta, ai mai sta pe gânduri să ne cedezi sau nu drumul?” – îl întreabă supărat felcerul Puşcaş pe şoferul care nu are cum să-l audă. “Şi-apoi, tot medicii sunt răi când întârzie”, îl susţine medicul.

Ajungem la pacient. În timp ce unul îi oferă primul ajutor, altul întreabă lumea din jur ce şi cum s-a întâmplat. De obicei, la Urgenţă se lucrează fără o cartelă medicală a bolnavului, iar informaţiile martorilor pot fi de mare folos pentru diagnosticarea şi tratamentul pacientului. Se întâmplă, însă, că oamenii refuză să vorbească. “Am văzut că a căzut, dar de unde să ştiu eu ce are?!” – spune un vânzător de flori. Alţii strâng din umeri când aud vreo întrebare. După analiza simptomelor, medicul pronunţă un diagnostic preventiv: “Vezi cum dă din ochi? E epileptic”. Felcerul îi acordă ajutor de urgenţă, administrându-i un anticonvulsiv. La întoarcere, ambulanţa e o simplă maşină. Văzând că pacientul şi-a revenit, medicul încearcă să afle datele personale pentru a-i completa fişa. Nu reuşeşte. În drum, este contactat centrul medical, dispeceratul fiind anunţat că la sosire e nevoie de un neurolog. La spital, medicul informează specialistul solicitat despre starea bolnavului şi despre tratamentul administrat. Aici munca echipei de urgenţă se termină. “Centrul 1 – închis”. Fără “mulţumesc” şi fără strângeri de mână. De toate astea va avea parte altcineva.

„Cine-i întreabă pe oamenii simpli?!”

Revin în cabinetele lor. Deşi e devreme, unii iau prânzul. Munca lor e imprevizibilă, de aceea profită de orice clipă liberă, pentru a mânca. “Nu trebuie să aştepţi amiaza ca să mănânci, pentru că atunci poţi fi solicitat. De curând ni s-a întâmplat să ne aşezăm la masă de trei ori, tot de atâtea ori fiind chemaţi. Nu reuşeam să mâncăm fiindcă erau multe solicitări”, îşi aminteşte un medic. Masa nu se deosebeşte prea mult de a unui simplu ţăran. O chiflă sau o bucată de pâine înmuiată în smântână, un ceai. Între timp, reîncep discuţiile de dimineaţă. Cei prezenţi îşi prezintă viziunile politice. Se pare că fiecare are soluţii pentru criza politică, dar “cine-i întreabă pe oamenii simpli?!” – zice cineva. Centrul 1 e solicitat din nou. Aceleaşi acţiuni, aceeaşi grabă. Şoferii din trafic par mai receptivi la auzul girofarului. În scurt timp ajungem la destinaţie, unde un tânăr inconştient e înconjurat de câteva doamne curioase. Fiind întrebate de cele întâmplate, toate încep să-i explice medicului ce au văzut. Este efectuat un test glicemic şi se constată că nivelul glucozei în sânge e foarte ridicat. Extrem de alertat, medicul îi administrează insulină. Pentru a se asigura că pacientul îşi revine, medicul îi adresează întrebări: “Cum te cheamă?”, “Îţi aminteşti ce s-a întâmplat?”. Fără răspuns. Când îşi revine puţin, pacientul este transferat în ambulanţă.

„Nu spun mulţumesc medicilor pentru că îşi fac treaba!”

Deşi pare anormal, bolnavul opune rezistenţă: “Nu eu am chemat salvarea. Eu nu am nevoie de ajutor”. Medicul trebuie să-l convingă pe bolnav să accepte ajutorul. Aroganţa pacientului dă bătăi de cap echipei. S-a pierdut peste o oră pentru a-l convinge să accepte să meargă la spital. Medicul spune că, în astfel de cazuri, pacientul trebuie consultat neapărat de un specialist. Dacă, totuşi, nu acceptă, el trebuie să semneze pentru refuz. “La fiecare a treia solicitare ne ciocnim de refuzul de a coopera cu medicul, dar ne înarmăm cu răbdare”, spune felcerul. În sfârşit, persoana acceptă să plece la spital, spunând că i-ar plăcea să se plimbe cu maşina. Echipa pare obişnuită cu o astfel de atitudine. La spital, pacientul este consultat de specialist. Este solicitat şi psihiatrul. Este contactat şi Spitalul Republican de Psihiatrie, unde se constată că tânărul e la evidenţă, suferind de schizofrenie. Pacientul e transportat la centrul cu profil psihiatric de o echipă specializată. De această dată, munca echipei se termină cu replica: “Eu nu spun mulţumesc medicilor, pentru că îşi fac treaba”.

„Cei care au nevoie într-adevăr de ajutor – aşteaptă”

Revin la staţie. Acum nu mai e nimeni acolo. S-ar părea că, în 24 de ore, nu are cum să se întâmple atâtea nenorociri, dar, de obicei, în acest interval de timp sunt recepţionate cca 1000 de apeluri şi sunt salvaţi circa 800 de oameni. În scurt timp, echipa de reanimare e solicitată din nou. De această dată, adresa solicitantului e mai greu de găsit. “Se construiesc case mari şi frumoase, dar uită să pună numărul casei la poartă. De multe ori s-a întâmplat ca, din această cauză, să ajungem mai greu la pacient”, spune felcerul. La destinaţie, descoperim o bătrână de 94 de ani care suferă de hipertensiune arterială. Felcerul, cunoscând deja procedura, îi face o injecţie şi o îndeamnă să ia o pastilă. În drum spre staţie, echipa recepţionează o nouă solicitare. Fiind în apropiere, ajungem acolo în scurt timp. Descoperim o pacientă care, potrivit unui poliţist, ar simula o maladie. “A avut loc un furt la un chioşc de ziare. Suspectul principal ar fi vânzătoarea. Vrem să vedem dacă simulează sau chiar i s-a făcut rău”, spune omul legii. După o scurtă investigaţie medicală, medicul îi spune poliţistului că “doamna a suportat un şoc emoţional, dar că mai grav de atât nu a fost nimic. Bătăile inimii s-au intensificat, iar tensiunea a crescut nesemnificativ”. Totuşi, i-a fost acordat ajutor, fără a i se propune internarea. “Îţi pierzi timpul cu oameni ca aceştia, iar cei care au nevoie într-adevăr de ajutor – aşteaptă”, spune deranjat medicul. La centrul medical, abia de servesc un ceai şi sunt solicitaţi iarăşi. Cineva a rămas blocat în casă. Plecăm încolo respectând aceleaşi reguli. Ultima chemare e la 5 dimineaţa. Medicul spune că e cea mai gravă dintre toate. Totuşi, se reuşeşte, persoana este salvată.

Tura se încheie cum a şi început. Fără cuvinte de recunoştinţă, fără cutii cu ciocolată sau sticle cu şampanie. “Slavă Domnului că nu s-a întâmplat nimic grav!” Urmează 48 de ore libere. De obicei, aceasta înseamnă tot muncă, la al doilea serviciu sau acasă. “Dacă cineva nu trăieşte aşa cum gândeşte, ajunge să gândească aşa cum trăieşte”, explică ei. De obicei, spun că nu le stă în puteri să facă lucruri excepţionale, dar că îşi fac munca cu o uriaşă dăruire de sine.

Sorina BUJAROV