40 de ani de medicină şi 60 de ani de căsnicie

Stau amândoi cuminţi pe o canapea, unul lângă altul, într-una din camerele apartamentului lor de o viaţă. De 60 de ani sunt împreună, iar pe lângă toate celelalte, îi uneşte medicina şi umorul, pe care Dumitru Noroc îl presoară mai că după fiecare comentariu al soţiei sale, Ludmila. După atâţia ani de căsnicie, spune că cel mai mult îi pare rău că nu şi-a legat viaţa de o fată de la oraş. „Mai merg să lucrez la vilă şi ea are aşa nişte ochi, şi mai şi ştie tot felul de buruieni. Îmi tot zice „leagă via asta aşa”. O leg. „Acolo ai prăşit, dar ai astupat buruienile”. Cum le vezi, dacă le-am astupat? Uite, dacă luam una de la oraş, mă odihneam la bătrâneţe”, explică el. Apoi, râd amândoi.

Dumitru Noroc s-a născut în satul Ustia, raionul Glodeni, acum 85 de ani. Este un copil al războiului, al foametei, al deportărilor. Ţine minte cum s-a trezit în plin război, care a trecut prin satul său şi mai ţine minte că nu a putut să înveţe în toate clasele la rând. „Am făcut primele trei clase la români. Apoi, când au venit ruşii, ne-au dat „kiriliţa” şi ne-au trecut cu o clasă în urmă, şi am început să învăţăm după cum ni s-a cerut. Eu m-am trezit la români şi vreau să mor la români. Mă rog la Dumnezeu să mă ţină până se va face Unirea”, spune Dumitru Noroc.

Un singur medic pentru şase sate

Când a împlinit 18 ani, l-au luat în armată. Când a revenit, după trei ani, iar a mers în clasa a noua, pe care o lăsase înainte de asta. Între timp, se construise colhozul şi îi propuneau să intre în Comsomol. În acea perioadă, s-a îmbolnăvit şi l-au dus la spital, la Glodeni. I-au plăcut tare halatele albe, îngrijite. Aşa i-a intrat în cap ideea că trebuie să se facă medic.

A absolvit şcoala cu medalie de aur – primul pe raion. A fost admis fără examen la Institutul de Medicină din Chişinău, unde, spune el, a avut profesori foarte buni, foarte culţi. „Acolo, pentru prima dată, un profesor rus mi-a spus că noi suntem de vină că el nu vorbeşte româna. În Estonia, l-au obligat să o înveţe. Aici, toţi vorbeau în rusă. Profesorii erau liberali şi şcoala era una puternică. Eram 350 de studenţi şi toţi ne străduiam să învăţăm bine”, îşi aminteşte Dumitru Noroc.

Dumitru Noroc este medic, doctor în Științe Medicale, conferențiar universitar. A fost deputat în primul Parlament. A fost decorat cu ordinul „Om emerit”, „Gloria Muncii”, precum și cu Ordinul Republicii

La repartizare, cei din comisie l-au întrebat unde vrea să muncească. Le-a spus că ar vrea să meargă în sat. I-au răspuns că poate merge la Catranâc. Credea că acolo sunt tot felul de medici specialişti – un pediatru, un ginecolog, un medic de familie.

Când a ajuns, a descoperit că va fi singurul medic pentru şase sate –12 mii de oameni. „Fără drumuri, fără curent electric, 35 de paturi şi 4 case de naştere, cum se numeau pe atunci. Năşteau în toată săptămâna câte 2-3 femei, erau moaşe acolo care primeau naşterile. De altfel, erau pregătite destul de bine. Acolo, am devenit medic de familie, fără să ştiu ce e asta, de fapt. M-am ocupat şi de ginecologie, şi de obstetrică, şi de pediatrie, şi de chirurgie. Lucrasem în Chişinău felcer la neurologie şi cunoşteam aceste domenii”, punctează Noroc.

În anul doi de activitate la Catranâc, ministrul Nicolae Testemiţanu venise în raion. L-a invitat pe Dumitru Noroc la Chișinău. Astfel, ultimii trei ani din cei şase în care Testemiţanu a fost ministru, Dumitru Noroc a lucrat împreună cu el, la minister. Apoi, s-a dus la Spitalul nr. 4 din Chişinău. Acolo a lucrat 40 de ani. Într-un singur loc –„de la sunet până la sunet”, după cum subliniază el.

„Măi, Michişor, tu eşti cel mai frumos din sat!”

„Aici e interesant”, surâde Dumitru Noroc, când îl întrebăm despre soţie. „Locuia la trei case de mine, că noi suntem dintr-un sat. Când am venit din armată, ea învăţa cu alte două la fete la Năvârneţ. Ne mai vedeam, din când în când, prin sat, pe la nunţi, pe la hore. Acum nu-s hore în sate, au dispărut cu totul de la noi. Ei, şi prin clasa a noua spre a zecea, ne luau să cântărim grâul. Era la Fundurii Vechi o staţie de maşini şi tractoare, colhozul făcea contract şi veneau tractoare să are, să strângă roada şi ei ne angajau pe noi acolo. Şi, iată, m-am dus eu acolo şi a venit şi ea, cu o prietenă din Ustia. A văzut-o un rus şi a exclamat „Ce frumoasă e!” M-am uitat şi eu atent şi am văzut că e frumoasă. Până atunci, socoteam că eu sunt cel mai frumos. Mama mereu îmi spunea – „Măi, Michişor, tu eşti cel mai frumos din sat!”, povesteşte, hohotind de râs, Dumitru Noroc.

Au terminat studiile odată – erau şi unul, şi altul a zecea. Apoi, el a venit la Chişinău, unde l-au primit la studii fără examene. Ea nu trecuse de concurs şi a rămas în sat. Pe urmă, s-au căsătorit, iar în acest an împlinesc 60 de ani de căsătorie.

În 1972, apărea pe lume primul copil. S-au mutat în Catranâc – copilul creştea cu bunica, iar Ludmila Noroc învăţa la Bălţi, apoi a venit la Chişinău, unde a absolvit Colegiul de Medicină. „Am avut noroc de dânsa, că ea căuta de mine. Dar, şi eu eram cel mai frumos”, râde, din nou, bărbatul. „Of, cât am plâns pentru asta – intervine Ludmila – dimineaţa se trezea, se uita în oglindă şi zicea „Doamne, ce băiat frumos şi ce urgie am luat!” Toată ziua puteam să plâng. Îmi ziceam că parcă în şcoală eram văzută bine, de ce mă face pe mine urâtă şi pe el – frumos?”, zâmbeşte femeia.

Apoi, el completează cu un aer serios spusele soţiei sale. „M-a ajutat mult că ea a căutat şi de copii, ei la noi ambii sunt medici. Avem nepoţi şi strănepoţi în Franţa. Practic, ea a educat copiii. Aici e aşa – ori unul se ridică mai tare, ori ambii cad jos, dacă vor să se ridice concomitent. Ea a ţinut casa, cum e vorba: „jupâneasa ţine casa, iar jupânul ţine drumul”. Ea a ţinut focul aprins în vatră, toată vremea. Şi eu mă temeam de foc, şi copiii (râde). Mai pe scurt, ne educam unul pe altul, ca să vadă cei mici lucruri bune. Nu ne-am bătut, nu ne-am despărţit, ne-am străduit să facem bine”, susţine Dumitru Noroc.

„S-au schimbat vremurile…”

Îşi aminteşte că atunci când a plecat de acasă, tata l-a povăţuit aşa – „Măi Michişor, du-te în lume, dar să ţii minte un lucru – să faci bine, că din zece cărora le faci bine, numai unul ţine minte”. Aşa spunea tatăl meu cândva. Dar acum, unul poate ţine mine, dar nouă pot să-ţi facă rău. S-au schimbat vremurile”, afirmă medicul.

Continuăm despre familie. Spune că, dacă în aceasta nu-i armonie şi dacă nu-i înţelegere, apar probleme, cu duiumul. Soţia sa a lucrat în domeniul diagnosticii funcţionale până la 55 de ani, când a ieşit la pensie. Apoi, spune că nu a mai lăsat-o acolo, iar el a continuat să lucreze încă 17 ani după pensie. Astăzi, zice, este mulţumit de tot ce a reuşit în viaţă.

„În familie, avem şi probleme, dar ce să-i faci? Nu există familie ideală. Avem şi greutăţi, şi succese. Dar, înţelegem totul şi, într-o măsură oarecare, suntem fericiţi. Trebuie să ne mulţumim cu ce ne-a dat Domnul şi să ne străduim să facem bine. Mereu m-am străduit să trăiesc din puţinul pe care-l am. Am o casă şi vila de care vă spuneam, unde mergem vara cu copiii. Ne bucurăm de toate astea, aşa cum urmează să ne mai bucurăm în aceşti 15 ani de până la 100. Sperăm că ceilalţi vor fi deja mai uşori”, surâde Dumitru Noroc.

În acest an, soții Noroc aniversează 60 de ani de căsnicie. Ei spun că secretul unei căsnicii de durată sunt înțelegerea reciprocă și răbdarea

Soţia sa consideră că nicio căsnicie nu rezistă fără iubire şi fără milă faţă de aproape. „El se ducea la muncă, rămânea de serviciu pe noapte, fiind chirurg. Venea tocmai a doua zi, spre seară. La mine fetiţa era prin clasa a şaptea şi învăţa la Liceul „Gh. Asachi”. Era mică, era bolnăvicioasă… Îmi tot zicea: „Mamă, ştii, cutare s-a căsătorit şi e aşa de fericită, aşa un noroc are, bărbatul ei face totul”. Ei bine, am ascultat şi am întrebat-o dacă crede că anume aşa e bine. I-am spus că eu socot altfel. I-am povestit despre cum tatăl ei, uneori, când venea după orele de serviciu, o lua să o legene pe picioare, ca eu să pot dormi puţin. Mi-am amintit cum, odată, când ea plângea, el, de oboseală, continua să o legene, mecanic. M-am trezit eu să o liniştesc. I-am spus că dacă eu nu veneam să o iau, atunci cine să-l jelească pe dânsul? În căsnicie, trebuie să vă jeliţi unul pe altul. Şi fata mi-a dat dreptate”, îşi încheie exemplul Ludmila Noroc.

În opinia sa, secretele unei căsnicii de durată sunt înţelegerea reciprocă şi răbdarea, deşi, spune ea, toată viaţa şi-a făcut griji pentru orice – „de era o adunare, de aveau copiii rezultate bune, băiatul să nu fumeze. Pe băiat l-am învăţat de mic să facă toate cele. Azi, el ştie multe lucruri poate chiar mai bine decât o femeie – şi compot făcea, şi cocea împreună cu mine, şi halatul de spital îl călca. Ş-apoi, şi mie îmi plăcea să fie totul la locul lui, şi acasă, şi la muncă”.

„Au apărut nişte probleme în republică de care nimeni nu vrea să se ocupe”

Dumitru Noroc tot revine la medicină. Îşi aminteşte cum, în R. Moldova, abia în 1995, a apărut primul ordin de trecere la medicina de familie. „Atâta conservatism era aici”, constată el. Susţine că aceasta „încetişor, a mers, până a apărut medicina asigurată, despre care te-ai gândi că trebuie să facă lucruri foarte bune, pentru că s-a dublat bugetul. Dar, a apărut acest sistem de statistică – l-au transformat pe medicul de familie în farmacist şi statistician. Vine bolnavul la el, iar el stă şi scrie, pentru că vin şi-l verifică zeci de controlori, care nu ar trebui să existe într-un număr atât de mare. Şi el se pregăteşte să le dea darea de seama, nu să caute de bolnav. În toată lumea e altfel. Aici au discreditat toată chestia asta”.

Dumitru Noroc susţine că una dintre priorităţile medicinei ar trebui să fie îngrijirea pacientului la toate nivelele. „Poţi să operezi, poţi să faci multe lucruri, dar când nu-i bine îngrijit bolnavul, moare, or dă complicaţii. Adică, îngrijirea bolnavului ar trebui să fie pe primul plan. Până a pleca de la Spitalul nr. 4, acolo am deschis două secţii – una de geriatrie şi una paliativă. Toţi bătrânii aceştia de care fuge lumea, pe care îi alungă şi pe care nu vrea să-i vadă nimeni, îi luam acolo pe 10-20 de zile, şi-i mai tratam. Şi am făcut şi secţia paliativă, unde sunt internaţi cei mai nefericiţi bolnavi, cei care mor acasă în durere. Unii mureau la noi după 10 zile, alţii se duceau acasă şi mureau. Am făcut secţia asta pentru aceşti bolnavi şi pentru familiile lor. Ştiu că e foarte greu să ai un asemenea bolnav în familie – trebuie să-i faci pansamente la timp, să-l îngrijeşti, să-i faci injecţia la timp, ca să nu-l doară, să nu moară în chinuri”, subliniază el.

Adaugă că toate spitalele trebuie să aibă secţii de geriatrie, întrucât populaţia îmbătrâneşte, iar tinerii pleacă din Moldova. „A apărut problema şi trebuie de făcut restructurarea paturilor, dar să vezi cât e de greu de făcut acest lucru. Ai noştri se duc după graniţă şi caută de bolnavii imobilizaţi, iar ai lor, acasă, trebuie să fie îngrijiţi de cineva, dar nu are cine. Au apărut nişte probleme în republică de care nimeni nu vrea să se ocupe”, concluzionează Dumitru Noroc.

Secretul longevităţii şi măsura lucrurilor

În opinia cuplului, secretul longevităţii e mai întâi genetica, şi mai apoi, grija de propria sănătate. „Trebuie să păstrezi sănătatea din tinereţe, nu atunci când mai că dai ortul popii. Trebuie să ştii măsura. De altfel, în toate este măsură. Aveam un profesor care ne spunea că omul are multe plăceri în viaţă: mănânci – ai plăcere, bei – ai plăcere, şi tot aşa, dar toate trebuie să aibă măsură – să mănânci, dar să nu te saturi, adică atunci când termini de mâncat, să mai vrei după aceea, şi la băutură, şi la fumat, în toate este măsură. La orice plăcere care există, trebuie să ştii măsura, că dacă mănânci prea mult – ai probleme, dacă bei prea mult – iarăşi ai probleme. Este aşa o expresie la noi – nu prea mult”, recomandă medicul.

Un alt secret al longevităţii ar fi, după el, să ai grijă de organele interne – „ficatul şi rinichii sunt ca o sită, din aceea prin care la ţară se cerne făina. Dacă astea două nu le păstrăm – moare ficatul, murim şi noi şi dacă rinichii mor, te ţin acolo de două ori pe săptămână la aparat, şi pe urmă, poate ţi-l schimbă, dacă pot şi au cu ce face transplant”, mai spune Noroc.

El aminteşte despre „psihologia asta de la noi” – ei, las, poate mi-a trece de la sine. „Pe ai noştri îi aduci cu targa la spital. Cel mai bun prieten al nostru este durerea – ea ne dă de ştire că este o problemă. Te doare dintele – scoate-l ori tratează-l, te doare capul – controlează ce ai. Durerea e prietenul nostru şi ea nu apare din senin. Verifică numaidecât cauza durerii”, conchide el.

Trei episoade despre relaţii de durată, educaţia copiilor şi culisele medicinei

***

Ludmila Noroc: Trebuie unul pe altul să se înveţe. Acum tineretul e tare…
Dumitru Noroc: E mai dezvoltat ca noi.
L.N.: E tare avansat, dar vreau să vă spun că au şi cam pierdut ruşinea. Mai demult, Doamne fereşte să te iei de mână cu cineva. Mai ales, cum noi eram din sat, să te apuce cineva de mână, era culmea! Te râdea tot satul, te vorbea lumea. Toate le înţeleg acum, dar cum să trăieşti cu cineva 3-4 ani, să faci nuntă şi să le strige amar?
D.N.: Apoi, i-a fost bine până atunci şi i-a venit amarul.
L.N.: Şi de ce se despart toţi acum? Că nu au răbdare.

***

D.N.: Pe copil, trebuie de mic să-l înveţi să socoată, să citească, să gândească. Acum ei au calculatoare în buzunar şi nu mai ţin minte nimic, nu citesc.
L.N.: Totuşi, părinţii sunt de vină. Eu le spuneam copiilor să gândească, nu să înveţe pe de rost.
D.N.: Ehe, la şcoală, el are altă gaşcă… Acum, eu mă duc la piaţă, soţia îmi spune să mă duc după morcov. Piaţa e aici, aproape. Vânzătoarea îmi zice că e 7 lei/kg. Fac în minte socoteala, în timp ce vânzătoarea scoate calculatorul. A mai şi tastat o cifră greşit şi a trebuit să-i spun să verifice. Tehnologiile astea noi sunt totuşi, într-un fel, băţ cu două capete. Acum, cu situaţia de la noi, trebuie să ai mai mulţi psihologi, decât medici, ca să pună copiii pe calea cea dreaptă. E foarte greu.
L.N.: Părinţii trebuie să educe omenia în copii, ruşinea faţă de cei mai în vârstă. Uitaţi-vă, chiar în troleibuz, stau şi se fac că se uită pe geam, când trebuie să cedeze locul cuiva.
D.N.: Dar eu chiar mă bucur că nu-mi cedează locul, că mă simt tânăr. Dacă mi-ar zice – „Stai, moşule, apoi ehe-he, aş sări la bătaie” (râde).

***

L.N.: Ca să fii medic, trebuie să iubeşti bolnavul.
D.N.: Da, trebuie să-l iubeşti şi să-l primeşti aşa cum este, pentru că, la medic, vin tot felul de pacienţi. Dacă nu ai aceste calităţi, nu ai ce căuta în medicină, du-te, că te chinui tu, chinui bolnavul, chinui societatea. Leapădă-te de medicină, dintr-o dată. Avem unii medici, care deşi îi mai aşteaptă câţiva bolnavi după uşă, dacă a bătut ora, gata, închid uşa şi pleacă. E imposibil! Eu le spun, măi, băieţi, cinci ani lucraţi pentru numele vostru, că dacă-ţi merge vorba că eşti bun, vin oamenii la tine. Dacă eşti rău, Moldova e ca un sat mare şi oamenii află despre asta. Trebuie să te porţi mereu omeneşte cu bolnavul. Să-i intri în voie. De ce vrăjitoarele astea au autoritate? Pentru că oamenii când ajung la ele, sunt descusuţi, iar ele le spun că va fi totul bine şi acasă, şi la muncă. Contactul cu bolnavul trebuie să fie prietenos, ca bolnavul să aibă încredere în tine. 50% din tratament se face doar cu această încredere.
L.N.: Apropo, el când era în deplasare, mereu mă suna cineva să-mi spună că eu sunt simpatică…
D.N.: Şi eu urât (râde).
L.N.: Lumea-i rea, ştiţi? Le închideam şi le spuneam că nu mă interesează.
D.N.: Da acum te mai sună cineva? (râde). Apropo, la noi acasă, nu se practica chestia asta – tata să-i ducă mamei cafea în pat. Am fost în Transcarpatia odată şi ne-am întâlnit cu nişte români, acolo sunt câteva sate româneşti. Şi s-au pus pe povestit. Cineva i-a spus soţiei despre o femeie recent căsătorită, căreia soţul îi aduce cafea în pat. Mi-a dat de înţeles şi mie… Neavând încotro, am început şi eu să pun cafeluţa de dimineaţă. Acum, am obosit şi eu, câteodată mai adorm, nu mă trezesc. Aşa că ea face cafeaua, vine şi mă trezeşte şi îmi spune: „Du-te, că eu am făcut cafea, să mi-o aduci în pat”.
L.N.: De obicei, le explic tinerilor, când ei îmi spun de ce se ceartă, că astea-s fleacuri. Eu nu fac probleme – mă duc, îmi fac cafeaua, fac totul şi gata. Şi nu mă cert pentru o nimica toată. Răbdare, iubire şi milă, asta trebuie să avem.


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

2 comentarii

  1. ivancelgroaznic

    Foarte frumoasa poveste de viata adevarata si raspundere pentru munca cari o faci. Din pacate are dreptate cu tineretu nesimtsit de azi, la care nu intereseaza nimic in loc la telefon si computer. asta zheneratie e pe plecare, nu mai sint asha oameni ca doktoru si nnevasta lui, decit foarte putsini. Si slava si respekt la ei, ca au fost oameni cu raspundere pentru ei si pentru societate. Asha oameni ne trebue, dar greu sa mai fie ca ei, cariva.

  2. Elvi

    Cu alte cuvinte omenie. Lipsește această calitate la majoritatea pers…. începînd cu slugele poporului. Fuduleala la moldova e la moda.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *