Principală  —  Ştiri  —  Politic   —   Ziua Memoriei şi a renumărării…

Ziua Memoriei şi a renumărării combatanţilor

2 martie 2011. Monumentul «Mama îndurerată», complexul memorial «Eternitatea». În timp ce principalii oficiali din stat ţineau discursuri pompoase despre patriotism, apărarea patriei şi eroi, discursuri care, de altfel, diferă puţin de la an la an şi de la politician la politician, majoritatea combatanţilor prezenţi, cei care, acum 19 ani, au simţit pe propria lor piele cum se apără independenţa ţării, stăteau mai în spate, printre copacii din parc şi, grupaţi câte doi, trei, patru, discutau despre problemele lor de rutină.

«Ce mai face Jora?», «Da ce, îi drept c-o murit Ion?», «Ai ştiut că Zelinschi îi la spital?», «Vouă v-o tras gazul? Că la noi încă n-au ajuns.», «La sanatoriu de când n-ai fost?» sunt fragmente din discuţiile camarazilor de arme.

În fiecare an, la 2 martie, zi în care R. Moldova a primit statutul de membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) şi în care a început, în mod oficial, războiul de pe Nistru, ambele evenimente au avut loc în urmă cu 19 ani, participanţii la conflictul armat se întâlnesc pentru a-şi aminti despre acţiunile prin care au trecut, pentru a-i pomeni pe cei căzuţi pe câmpul de luptă, pentru a discuta problemele cu care se confruntă, dar şi pentru a se renumăra, cei care mai sunt în viaţă.

«Este unica zi când putem să ne întâlnim, să vedem cine a mai rămas în viaţă, pentru că în fiece an suntem tot mai puţini. Este ziua când ne aducem aminte cu toţii prin ce am trecut», spune Oleg Păun, în timp ce camarazii săi îl strigă să se grăbească, ca să nu se piardă de grup. Vin la acţiunile de comemorare în aceleaşi grupuri în care au fost şi pe câmpul de luptă, doar că în componenţă mai redusă. Unii nu mai sunt, iar alţii, nu pot veni la Chişinău, fie că nu au bani, fie că nu au sănătate.

Cu câte o floare-două în mâini, combatanţii s-au întâlnit în Piaţa Marii Adunări Naţionale din capitală, după încheierea slujbei de pomenire, ţinută la Catedrala „Naşterea Domnului“. Şi-au dat mâna şi s-au îmbrăţişat emoţionaţi, după care, cei care au lipsit de la eveniment în anii anteriori au povestit ce motive au avut de nu au venit. Încălţăminte roasă, haine care nu sunt la prima tinereţe, dar care pentru o bună parte sunt cele mai bune din garderobă, feţe pe care se intuieşte sărăcia, chiar şi atunci când zâmbesc, aşa arată dintr-o parte majoritatea combatanţilor. Sigur că nu toţi sunt aşa.

Marşul de comemorare, care a pornit din faţa Guvernului până la complexul memorial «Eternitatea», pentru unii a fost o ocazie de a depăna amintirile, pentru alţii, un test de rezistenţă. Pentru foarte mulţi trecători, convoiul de oameni, alcătuit în mare parte din bărbaţi, rămaşi tineri doar în suflet, a stârnit curiozitate. «Da şi-s cu dânşii?», «Şi zî îi az?», se întrebau chişinăuienii blocaţii în staţiile de troleibuz. «Glupâe liudi», se auzi un reproş în adresa mulţimii la o intersecţie.

Ajunşi deja la memorial, de Constantin Cornecu, un combatant care ţinea pe umăr un tricolor, se apropie un alt combatant care-l întreabă curios, dar şi agresiv puţin, de ce a venit cu steagul României. «Pentru că sunt român», îi răspunde acesta şi începe să-i povestească istoria arborelul său genialogic. «Nu trebuia să-l aduci», spune cel de a-l doilea, în timp ce pleacă fără a asculta sfârşitul povestirii. Cornescu, care la viaţa lui a fost şi profesor şi paraşutist, în 1992, când s-a început războiul, era poliţist în Străşeni. Spune că pentru faptele sale pe câmpul de luptă, urma să primească ordinul «Ştefan cel Mare», dar a fost decorat cu medalia «Pentru vitejie», pentru că se aventurase şi criticase conducerea ţării. Acum, la o distanţă de aproape 20 de ani, face acelaşi lucru, critică «puterea», cum se exprimă el, «pentru că nu au putut să pună piciorul în prag». Constantin pune punct discuţiei când de el se apropie un alt bărbat. «Îl vedeţi? E fratele meu, Gheorghe. Îi cu cinci ani mai mare. A fost şi el la luptă, voluntar», spune mândru combatantul.

Mai într-o parte, probabil cel mai mic dintre participanţi, un copil de vreo 3 ani, se joacă în zăpadă. Pe Vlăduţ nu prea pare să-l intereseze ce se întâmplă în jur. Tatăl acestuia spune că şi-a adus copilul aici şi aşa va face şi în anii următori, pentru a-i arăta că bunicul său, care a luptat pentru apărarea ţării, este un erou.