„Urlau lupii. Eu aveam doar 6 ani…”
Deportările văzute cu ochii unui copil de 6 ani
„Eram copil pe atunci, dar cel mai mult am memorizat drumul, pentru că a fost cel mai îngrozitor. Ne-au închis într-un vagon urât mirositor, de unde ne-am umplut de păduchi şi de diferite boli. Ţin minte că, în acel vagon, a murit o femeie. Trei zile a stat împreună cu noi, până s-a umflat. După trei zile, au scos-o din vagon. Nu ştiu ce au făcut cu ea. Au lăsat-o pe calea ferată sau au aruncat-o? A fost cumplit.
Peste cinci vagoane, o femeie şi-a înecat propriul copil, era sugar, când treceam un pod. Mai avea încă patru lângă ea. N-avea cu ce să-l hrănească. Şi l-a înecat într-o clipă, fără să vorbească şi să ceară sfatul cuiva. Mai întâi, oamenii au condamnat-o, apoi – au înţeles-o: decât să-şi vadă copilul murind la pieptul secat, mai bine să moară înecat.
Regiunea Kurgan era o pustietate absolută, unde urlau lupii. Ne-au ordonat să muncim. Cei mari erau puşi la tăiat păduri, cei mai mici – păşteau herghelii de cai. În pădurile celea imense găseai câte un petic de grâu sau de alte cereale. Ni se spunea: „Nu scăpaţi caii în grâu”. Dar cum să ţii o herghelie de cai sălbatici? Eram mereu flămânzi. De foamete ne-au salvat fructele de pădure şi rădăcinile. Avusei noroc de bunica Sofia, care ştia care sunt bune de mâncat şi care nu. După şapte ani de deportări, am revenit în Moldova.”
Această poveste îngrozitoare ne-a mărturisit-o deportata Margareta Cemârtan-Spânu.
Flori în memoria celor deportaţi
La 6 iulie, la Chişinău, a fost organizat un miting în memoria persoanelor deportate în perioada comunistă. Sute de oameni s-au adunat la monumentul lui Ştefan cel Mare, de unde au mers în marş spre Gara Feroviară. Participanţii la acţiune purtau diverse pancarte: „Armata a 14-a afară”, „Desecretizaţi arhiva KGB”, „Stalin – călăul deportaţilor basarabeni din anii 1940—1941, 1949—1951”, „Tovarăşi comunişti, întorceţi-ne averea”. Ei au depus flori în memoria celor pierduţi. La miting – feţe triste, cu lacrimi în ochi. Toţi îşi aminteau cu durere de acele vremuri.
În doar câteva clipe s-au întors în urmă cu 60 de ani. Se revedeau copii, care au trăit împreună cu familiile lor timpul deportărilor.
Primarul Dorin Chirtoacă a povestit cum oamenii erau luaţi cu forţa, deposedaţi de toate bunurile: de casă, de pământ, despărţiţi de familii şi duşi în Siberia. „Acolo erau lăsaţi pe drumuri, pradă animalelor sălbatice. În 2009, ca şi în 1949, comuniştii merg împotriva propriului popor. Cine s-ar fi gândit că, în 2009, în R. Moldova, se va vorbi despre realitatea amară şi tristă exact cum se vorbea acum 60 de ani? Câte generaţii de oameni trebuie să mai rabde această teroare comunistă, acest regim care recurge la crimă pentru a se menţine la putere, pentru a avea fotoliu de deputat, de prim-ministru sau de preşedinte? Un asemenea partid trebuie să fie scos în afara scenei politice a R. Moldova.”
Federaţia Rusă, în judecată
Valerian Roşca povesteşte cu tristeţe despre deportarea familiei sale. „Tata era director de şcoală, mama – profesoară. Aveau de toate pe lângă casă. Ne-au luat doar cu ce aveam pe noi. Niciodată, nimic nu ni se va restitui. Rusia, nu R. Moldova trebuie să ne întoarcă averile, fiindcă fosta URSS ne-a deportat. Noi am trăit în Kazahstan 35 de ani. M-am dus când aveam 4 ani şi am revenit la 40. Din partea autorităţilor nu am primit niciun ban. Un singur om nu poate să ceară nimic. Acest lucru trebuie să-l facă ţara. Statul trebuie să dea în judecată Federaţia Rusă. Dacă va câştiga statul, vor câştiga şi oamenii.”
Comuniştii au uitat de deportaţi
Vasile Fotescu este lector la Universitatea de Stat. „Buneii mei au fost represaţi. Şi străbunica mea a fost dusă în Siberia. Avea cu ea o maşină de cusut, care a şi hrănit-o. Când a revenit, a obţinut cu mare greu casa pe care a construit-o tatăl ei, la Năpădeni, Ungheni”. Fotescu a explicat că România a adoptat în 1996 o procedură prin care urmau să fie restituite averile celor care au fost deportaţi şi rudelor acestora. „De când au venit comuniştii la putere, problema a fost uitată. Cei supuşi represiunilor şi toţi cei care au suferit au pretins să li se întoarcă casele, dar nu au primit nimic. Astăzi, în acele case trăiesc familii străine. Chiar dacă aceste familii înţeleg situaţia, ele nu pot pleca. Nimeni nu ne va mai compensa toate pierderile. Acest lucru trebuie să-l facă Statul care a deportat oamenii. Dar Guvernul comunist nu va aloca bani în bugetul naţional pentru aşa ceva niciodată.”
În aşteptare, după 60 de ani
Leonid Bujor, deputat AMN, prezent la miting, a spus: „Aţi rezistat nu doar condiţiilor climaterice draconice din Kazahstan, Siberia şi din alte regiuni ale fostei URSS, dar şi presiunilor drastice exercitate de KGB. E regretabil că, la acest miting de comemorare, nu sunt prezenţi reprezentanţii Guvernului R. Moldova. Este regretabil că avem un prim-ministru care a avut de suferit împreună cu familia sa în urma deportărilor, dar care lipseşte astăzi de aici, pentru a-şi exprima cel puţin solidaritatea morală cu dvs”.
Ştefan Urâtu, preşedintele Comitetului Helsinki pentru Drepturile Omului, a menţionat că au suferit nu doar cei deportaţi sau rudele lor, ci şi fiecare dintre noi. „Ei trebuie să fie despăgubiţi nu doar material, ci şi moral. Cu regret, nu există niciun fel de despăgubire. E o mare nedreptate, cu urmări grave asupra întregii societăţi. Suferinţa omului e cu mult mai gravă când, după 60 de ani, continuă acelaşi regim şi aceeaşi nedreptate”.
Veronica RUSSU
