Un Ataturk pentru Rusia
Rusia rămâne robul propriilor obsesii. Certată cu jumătate din lume, până acum 20 de ani, uite că azi Rusia nu mai are, practic, prieteni în lume, cu excepţia enclavelor separatiste din spaţiul ex-sovietic şi, ceva mai departe, Cuba, Coreea de Nord şi, de la caz la caz, China şi Iranul. Iar mai aproape, posibil că Belarus. Deşi Moscovei îi vine tot mai greu să se facă înţeleasă până şi în ceata slavilor de răsărit. Supărată pe lume, Moscova se răzbună. Acolo unde nu poate trage din tun, ea provoacă războaie diplomatice.
Războiul diplomatic dintre Chişinău şi Bucureşti este doar în aparenţă unul moldo-român. În esenţa sa, el este unul ruso-român. Preistoria recentă a acestui război sunt evenimentele din 7 aprilie, deşi Chişinăul, în toţi anii de când R. Moldova este sub comunişti (şi nu doar), a făcut-o mereu pe supăratul în relaţiile cu Bucureştiul. Singurul domeniu în care regimul Voronin nu s-a opus colaborării cu România, ba, dimpotrivă, a profitat de el, a fost cel economic. În rest, „0” grade în relaţii. Temperaturile acestor relaţii scad catastrofal în rezultatul alegerilor parlamentare din aprilie, în care comuniştii, gestionaţi şi asistaţi masiv de Moscova, „obţin”, prin fraudă, majoritatea mandatelor în noul Parlament. Intrat pe mâna Kremlinului, Voronin este trecut imediat la tablă şi pus să răsplătească „favoarea” Moscovei, convenită, cel mai probabil, la „cina cea de taină” dintre Medvedev, Voronin şi Smirnov, din toiul campaniei electorale. Din ceea ce a urmat devine clar că Rusia nu mai pretinde Transnistria, aşa după cum se presupunea, Rusia vrea toată R. Moldova. De aici şi forţarea relaţiilor Chişinău-Bucureşti cu scenarii gen „lovitură de stat”, „duşmani interni şi externi”, „securizarea regimului de frontieră”, „asimilarea R. Moldova de către România” etc. Jocul şi miza Moscovei sunt evidente: deteriorarea maximă a relaţiilor dintre Chişinău şi Bucureşti şi, respectiv, Bruxelles, scoaterea R. Moldova de pe pista UE şi readucerea ei sub „protecţia” Rusiei.
Vaca cui ar rage
Deşi Kremlinul a dat în bară cu „tentativa loviturii de stat” din 7 aprilie, incriminată Bucureştiului, Rusia, oricum, nu se dezice de planurile sale de ostracizare a României şi incendierea, în continuare, a relaţiilor Chişinăului cu Bucureştiul, rezervându-şi sie acelaşi rol de avocat, în aparenţă. Tot al Chişinăului. Tot împotriva României. Şi tot în interesele sale.
Deşi declaraţiile făcute săptămâna trecută de preşedintele României vizau relaţiile bilaterale moldo-române, primii care s-au aprins au fost, din nou, ruşii. Ambasadorul Rusiei la UE, Vladimir Cijov, s-a dedat acuzaţiilor la adresa oficialităţilor române pentru faptul că acestea nu fac deosebire între moldoveni şi români, insistă să acorde cetăţenie română cetăţenilor R. Moldova şi refuză să semneze cele două tratate, politic şi de frontieră, cu Chişinăul. Dar să le luăm pe rând. Prima: problema identitară. Întrebarea pe care şi-ar pune-o orice om normal ar fi – care-i treaba lui Cijov, cum ne numim noi între noi: moldoveni, români sau şi români, şi moldoveni, că până la urmă suntem aceiaşi, chiar dacă Cijov ar vrea să fim diferiţi. Iar dacă vrea un alt punct de vedere, să i-l ceară başcanului Găgăuziei, M. Formuzal, care declara acum două zile, într-un context similar, că nu stă bine unei comunităţi etnice să indice alteia cum să-şi zică ori să-şi numească limba sau istoria. Doi: cetăţenia României.
O veche zicală rusească zice, pentru situaţii de genul când cineva caută praful din ochiul altuia şi nu vede bârna din ochiul său: „Cia bî corova mâceala” (vaca cui ar rage). Să existe azi în R. Moldova mai mulţi deţinători ai paşapoartelor româneşti decât ai celor ruseşti?
Să fi organizat, după 1991, Bucureştiul şi nu Moscova campanii de strămutare a populaţiei din spaţiul ex-sovietic, inclusiv R. Moldova, spre Rusia? Să fie mai restrâns termenul de acordare a cetăţeniei ruse decât a celei române? Are România sau Rusia cetăţeni ai R. Moldova înrpolaţi în armata activă? Şi trei: tratatele. Cu ce drept moral s-o faci, fie şi pe „avocatul”, când Rusia nu a ratificat până azi tratatul politic cu R. Moldova, semnat încă de Elţin. Iar în privinţa frontierelor situaţia e şi mau gravă. Fără să aibă frontiere directe cu R. Moldova, Rusia a încălcat orice idee de teritoriu suveran, în cazul R. Moldova. Nu cumva armatele de la Tiraspol sunt româneşti? Smirnov şi enclava transnistreană nu sunt cumva româneşti şi ele? Războiul de la Nistru din 1992 nu a fost cumva şi el provocat de România? Iată şi modele reale de „standarde duble”, pe care Cijov, făcând-o pe „niznaiu”, le caută la Bucureşti. Da, s-ar putea ca declaraţiile lui Băsescu să fie prea dure, deşi în limitele reciprocităţii. Parcă acuzaţiile Chişinăului că România „a orchestrat o tentativă de lovitură de stat” sunt mai generoase? Poate că e cazul ca Chişinăul şi Moscova să înţeleagă că „ivanismul” în politică devine, la un moment, insuportabil, mai ales unul conjugat, ca cel dintre Moscova şi Chişinău.
Ostilitatea relaţiilor dintre Chişinău şi Bucureşti nu vine din cauza că Bucureştiul ar avea, aşa după cum insistă Chişinăul şi Moscova, pretenţii teritoriale vizavi de R. Moldova, ci pentru că Rusia ştie că, în condiţiile unui regim de frontieră transparent dintre Moldova şi România, ea nu va putea niciodată determina populaţia Moldovei de la est de Prut să privească România, relaţiile cu România şi ataşamentul României prin prisma neostalinismului sovietic. Deşi Moscova a încercat, nereuşit, să facă acest luru în toţi anii de după 1992. Acum încearcă, graţie „loialităţii” Chişinăului, să provoace instituţiile internaţionale şi partenerii occidentali ai României în intenţia de a-i determina să forţeze mâna României şi să o impună să facă jocul Kremlinului în regiune. Dacă cade Moldova, vine rândul Ucrainei. Şi atiunci cercul se închide. Sau, cel puţin, se îngustează. Europa trebuie să ceară nu României, ci Chişinăului, aşa după cum a făcut-o până acum, să-şi refacă relaţiile cu România. Nu tratatul de frontieră este motivul gâlcevei dintre Chişinău şi Bucureşti, ci interesul Rusiei de a delimita strict frontierele pretinsului spaţiu de influenţă rusească. Moscova vrea să tragă o linie, reoficializată, de demarcare a frontierelor nu între Moldova şi România, ci între CSI şi UE.
În bazinul Dunării şi Mări Negre, din cele două mari imperii, care s-au războit secole la rând între ele, a rămas cel rusesc. Soluţia, în acest caz, pentru Rusia, dar şi pentru noi, ar fi cea care a fost şi pentru Turcia: un Ataturk la Kremlin.
Ce vrea Chişinăul?
Declaraţiile anti-România, lansate săptămâna trecută de Rusia, au fost preluate săptămâna aceasta de Chişinău. Categorice şi exagerate, declaraţiile de marţi ale Guvernului Greceanâi (deşi, în condiţiile politice de azi, nu ştiu pe cât de serios ar fi să vorbim aici despre o poziţie oficială a Chişinăului) nu fac decât să reitereze, o dată în plus, că Chişinăul nu vrea să renunţe la războiul diplomatic cu România. Şi că este dispus să stimuleze criza de relaţii, contrar recomandărilor Bruxellesului, dar pe deplin solidară cu Moscova. Se vede că poziţia Moscovei contează pentru regimul Voronin mai mult şi este mai aproape „idealurilor” PCRM. Nimic nou, de fapt, dacă ţinem cont că şi în cazul evenimentelor din 7 aprilie, tot Rusia, prin Ambasada de la Chişinău, a fost prima care avansase acuzaţii la adresa României, incriminându-i „implicarea” în presupusa „tentativă de lovitură de stat”, ca abia mai târziu să urmeze şi poziţia preşedintelui Voronin, care, de altfel, nu a făcut decât să meargă pe aceeaşi linie de acuzaţii.
Ce vrea Chişinăul? Chişinăul este pe baricade. Deocamdată este clar că ceea ce vor comuniştii nu vor necomuniştii. Opoziţia politică cere alegeri anticipate, schimbarea regimului de guvernare şi revizuirea modului de relaţii cu vecinii şi cu lumea. Cu România şi Ucraina, inclusiv, se vor relaţii de bună vecinătate şi nu războaie diplomatice. În opinia opoziţiei liberale, nu tratatele, politic şi de frontieră, cu România fac azi probleme cetăţenilor R. Moldova, ci neratificarea de către Chişinău a Convenţiei privind micul trafic de frontieră şi tergiversarea procesului de aderare la UE, pentru care şi-au exprimat opţiunea 2/3 din populaţie. Mai amintim aici şi faptul că, de o lună încoace, lumea solicită zilnic Consulatului României la Chişinău dobândirea sau redobândirea cetăţeniei române. Şi în această situaţie, acordarea cetăţeniei române de către Bucureşti pentru populaţia R. Moldova nu poate fi înscrisă, oricât de mult şi-ar dori Moscova sau Chişinăul, în categoria „abuzurilor”, „asimilării” sau „amestecului” României în „treburile interne” ale R. Moldova. Iar dacă acordarea cetăţeniei române este un „abuz”, de ce nu este „abuz” şi acordarea cetăţeniei Rusiei, Ucrainei, Bulgariei, Turciei? Aplicarea selectivă a dreptului nu este decât un act de discriminare, cu nuanţe certe de rasism, dacă ţinem cont că acesta implică principiul favorizării şi nu egalităţii etnice şi politice pentru aceiaşi cetăţeni ai R. Moldova. Bucureştiul, din câte se cunoaşte, nu a imputat niciodată Moscovei sau Kievului faptul că aceştia acordă cetăţenie, în mod organizat, populaţiei R. Moldova. Cu ce drept o face atunci Rusia? Şi Ucraina? Şi nici Chişinăul nu a reproşat vreodată acest lucru celor două capitale sau altor state. De ce ar face-o expres, doar în cazul României? Ai impresia că Chişinăul operează, în cazul pretenţiilor vizavi de România, cu texte fabricate la Moscova şi xeroxate la Ambasada Rusiei de la Chişinău. Chiar dacă ar fi să admitem că cele două tratate, politic şi de frontieră, dintre R. Moldova şi România sunt o problemă, această problemă este, oricum, una bilaterală şi nicidecum trilaterală. Şi dacă Chişinăul se vrea tare pe piaţă, de ce nu i-ar reproşa Moscovei, aşa precum a făcut-o de atâtea ori în adresa Bucureştiului, că nu are nevoie de avocaţi în relaţiile sale cu lumea? În cazul României – da, în cazul Rusiei – nu. Să fie Ministerul de Externe de la Chişinăpu filiala celui de la Moscova, iar Stratan, subalternul lui Lavrov? Sau poate că în relaţiile bilaterale moldo-române nu Moscova este avocatul Chişinăului, ci invers?
Rusia, graţie vechilor sale obsesii imperiale, s-a certat, aşa după cum ziceam, cu toată lumea. Şi vrea să pornească pe aceeaşi cale şi Chişinăul. Numai că Moldova şi Rusia sunt măsuri şi capacităţi diferite. Coeficientul Rusiei de a-şi strica dar şi reface relaţiile regionale sau globale este altul decât al Moldovei. Asa stând lucrurile, R. Moldova trebuie să se măsoare cu atât cu cât este în relaţiile sale cu lumea şi, primordial, în cele cu vecinii săi reali, nu improvizaţi şi nici presupuşi.
Petru GROZAVU
