Principală  —  Ştiri  —  Politic   —   Tarifele de la Chişinău văzute…

Tarifele de la Chişinău văzute de ţărani

247-zahornaPe moş Fănase Filipschi l–am gasit odihnindu-se. Calul era bine legat, găinile la locul lor. Soţia, matuşa Iulia, alerga prin bucătărie, atât cât îi mai permit anii, şi punea masa. Sunt cei mai bătrâni din sat – el are 92 de ani, ea 90. Împreună fac o pereche care a îmbatrânit odată cu satul.

Îmbătrâniţi odată cu Zahorna

„Nici nu mai ştiu de ce trăiesc atât”, spune moş Fănase. „Am fost la toate nunţile şi cumătriile din sat. Ce mai nunţi se faceau pe vremuri…” şi ochii omului încremenesc undeva parcă în trecut. Apoi, cu un zâmbet şugubăţ, şopteşte ca pentru sine, dar suficient de tare ca să fie auzit de toată lumea: „…ce joc se mai făcea în centrul satului, mai ţii minte, Iulie? Eram cei mai buni la joc”. În acel moment începuse să dea din picior, parcă în ritm de dans. Îl dor oasele, dar nu se lasă. „Iaca deunezi am vrut sa mai vad o dată centrul satului, unde se făcea joc când eram flăcăi. Am înhămat calul, am chiuit o dată şi am plecat. Dar… pe locul cela este o groapă cât ziua de mare şi m-am răsturnat cu tot cu căruţă în ea. De mirare că m-am ales doar cu nişte zgârieturi. Se vede că încă nu mi-a sosit ceasul.” La 92 de ani, moş Fănase are planuri mari – vrea să-şi cumpere „nişte oi. Că tare mi-au plăcut oile în viaţa asta”.

„Poftim la ţară!”

Cât am mers prin sat, m-am tot ferit de gropi. Puţin spus. Sunt mai curând nişte defileuri ale apelor secate. Aşa, pe drumuri, se scurg apele în timpul ploilor. Satul e aşezat pe o vale, astfel că ploile adună pâraiele în grabă. De aceea, am mers mai mult pe sub garduri. „Când plouă, cam greu mergem. E mare glodul. Sânt bucăţi de drum pe unde nu poţi trece. Ies din casă pe vreme de ploaie doar dacă am o mare nevoie”, mi-a spus Pantelimon Barbălat, care a crezut iniţial că sunt de la Parlament şi a început să mă certe că „aţi stricat colhozurile şi n-aţi mai construit nimic”. M-a recunoscut cu greu şi nu a mai încetat să-şi ceară scuze.

„Cei de la oraş zic că 2 lei e prea scump pentru o călătorie cu troleibuzul, dar eu merg la şcoală pe jos în fiecare zi câte 10 kilometri, şi aş plăti chiar şi mai mult. E foarte greu, în special pe timp ploios sau iarna”, mi-a spus Madina Ciobanu, profesoară la şcoala din satul vecin, nevoită să facă naveta zilnic deja de 5 ani. Socrul ei, Andrei Ciobanu, bătea la un butoi, şi cu gândul la apa ce urma să o care de la fântână dă semn de nemulţumire. „Chiar sunteţi stranii. Dau şi 20 de lei celui care îmi aduce la picioare o tonă de apă. Mi s-au alungit mâinile cărând zilnic cu căldarea apă de la fântână. Sunteţi ridicoli când protestaţi împotriva tarifului la apă”. Tot el ne spune că cheltuielile pentru încălzire şi gaz la butelie îi sunt mai mari decât ale copiilor lui de la oraş. „Ca bonus am munca neplătită, mizeria din casă, frigul în adaos şi mai puţin spaţiu încălzit. Gazul din butelie se termină când ţi-e lumea mai dragă. Iar benzinăria e la 30 de kilometri depărtare. Asta-i viaţa. Poftim la ţară.”

Statistică: nici căsătorii, nici divorţuri

Zahorna, un sat din raionul Şoldăneşti, are 344 de locuitori şi 143 de gospodării, dintre care doar 121 de case sunt locuite, celelalte – pustii. În sat sunt 92 de pensionari, 35 de elevi, 17 preşcolari. Grădiniţa s-a închis din lipsă de copii. Al doilea an consecutiv autorităţile nu reuşesc să adune copii pentru a forma clasa I. Nici la anul nu va fi formată o astfel de clasă. Fosta directoare de gradiniţă ne-a spus că în Zahorna este doar un copil de 6 ani, care va trebui să meargă la toamna viitoare la şcoală în satul vecin, Dobruşa, la 6 km depărtare. Lilia Gorun, mama celui mai tânăr locuitor al satului, speră „din tot sufletul ca micuţul meu să aibă o soartă mai bună. Că noi doar cu munca suntem”.
Anul acesta aici au murit 11 oameni şi s-au născut doar 3 copii. Nu s-a înregistrat nici o căsătorie, nici un divorţ. La magazinul din sat, e doar o bătrână. Îşi cumpără pâine. Vânzătoarea îmi spune că „rulajul zilnic al magazinului e de aproximativ 200 de lei”.

Ţăranul şi electorala

La bineţe, oamenii îmi răspundeau cu „Ce se mai aude prin Parlament?”. Credeam că Moldova 1 e atotputernică. Că NIT şu EU TV sunt în măsură să spele şi ultima circumvoluţie de pe creier. Ţăranii noştri, însă, discută despre politică ca şi studenţii de la politologie şi au un punct de vedere foarte argumentat. În final, sunt gata să se certe şi cu Dumnezeu pentru o majorare de pensie, iar cei mai tineri se împart între visul liberal şi speranţa unei afaceri prospere.
Câteva femei, cu care intru în vorbă, mi se destăinuie că vor să le interzică copiilor lor să revină în sat. „La început îmi chemam copiii acasă. Sunt medici în Chisinău şi, chiar dacă salariul unui medic este aproape identic, şi la sat şi la oraş, aici n-o să aibă niciodată respectul pe care îl merită. Nu mai e ca altădată”, ne spune Emilia Bancu, fostă soră medicală la dispensarul din sat. Acum este pensionară şi foarte revoltată când medicului din sat i se strigă „Senea”. „Că doar nu şi-au ros coatele împreună cu el timp de 10 ani la medicină.”

Mulţi zahorneni au făcut studii bune şi au devenit specialişti calificaţi, dar nu pentru satul natal. Zahorna a dat lumii şi doi academicieni. Valeriu Canţer, directorul Institutului de Fizică al Academiei de Ştiinţe, şi Constantin Dadu de la Institutul Viei şi Vinului au pornit în lume de aici. Uneori, ei mai vin pe acasă şi comunică lucruri foarte atractive despre meleagul natal. „Conform unor cercetări, sunt 3 localităţi în Moldova unde există apă potabilă ecologică. Unul dintre ele este Zahorna”, mi-a spus Valeriu Canţer, care vine deseori acasă, ca să-şi vadă mama şi sora.

Cei cu paşaport au plecat

În serile de vineri şi sâmbătă se face discotecă la club. Dar tineretul nu e acolo. Cei care au vârsta şi paşaport sunt plecaţi deja. Rămân copiii şi adolescenţii, care merg la discotecă să înveţe lecţiile vieţii şi aşteaptă să se adune anii pentru a putea pleca. Şefa clubului, Angela Grosu, mi-a spus că înainte era discotecă de luni până luni. Acum – doar vinerea şi sâmbăta. „Nu vine nimeni cu concert. Nu se arată filme. Sunt trişti tinerii.”

Primarul Victor Grosu este optimist. Intenţionează să construiască în viitorul apropiat „o bisericuţă, un azil de bătrâni, un turn de apă, să instaleze felinare, să găsească un proiect pentru a gazifica gospodăriile din sat. Ţeava de gaz a ajuns până în sat, dar din lipsă de bani oamenii nu-şi pot gazifica gospodăriile”.

Am plecat din sat pe vremea cirezii. La marginea satului erau, probabil, toţi locuitorii – de la mic la mare. Aşteptau să vină cireada. Aici se socializează. Se pun la cale treburi importante, se bârfeşte pe ascuns şi se împacă în văzul lumii. Satul, deşi bătrân, încă mai trăieşte. Cât oare?

Violeta Terguţă,
Şcoala de Studii Avansate în Jurnalism