Principală  —  Ştiri  —  Politic   —   Sub jurisdicţia uniformelor militare

Sub jurisdicţia uniformelor militare

Războiul dintre Estul şi Vestul R. Moldova continuă. După ani de zile, teroarea şi torturile nu încetează să-i urmărească pe oameni. Cei care nu au avut şansa să plece din Transnistria continuă să trăiască sub jurisdicţia uniformelor militare. Oamenii sunt arestaţi şi, ulterior, închişi fără dovada vinovăţiei lor. Singura speranţă sunt autorităţile din dreapta Nistrului, care, însă, fie nu sunt interesate să-i ajute, fie le este frică să se confrunte cu cei din stânga Nistrului.

Tortura se asociază, de obicei, cu violenţă fizică: ruperea degetelor, smulgerea unghiilor, lovituri cu bâta sau cu picioarele. Tortura, însă, poate fi şi de ordin psihologic, când împrejurările în care se află omul sunt atât de proaste, încât îi pot pune viaţa în pericol.

Natalia Mozer încearcă să ajute mamele ai căror copii sunt închişi pe nedrept în Transnistria. Ea ştie din proprie experienţă în ce condiţii se află copiii lor în închisori. Acum doi ani, fiul său, Boris, a fost reţinut pentru 30 de zile, fiind învinuit de coţcărie. Ulterior, termenul a fost prelungit pentru 60 de zile, apoi pentru cinci luni, pentru o jumătate de an şi mai mult. Boris a fost închis în temeiul unei scrisori anonime, exact ca în timpurile sovietice, când oamenii erau trimişi în exil în urma unor denunţuri false.

Primele şase luni a fost ţinut în camera de izolare temporară. Aceasta se află în subsol, iar acolo  condiţiile sunt insuportabile. „Subsolul e subsol: iarna e frig, iar vara pereţii curg ca în beci. E mucegai de jur-împrejur”, spune Natalia. WC-ul era spălat cu clor. Pe de o parte e bine, iar pe de alta – nu prea, deoarece WC-ul se afla în aceeaşi încăpere cu deţinuţii, astfel încât mirosul de clor le complica respiraţia. Boris are astm şi, în astfel de momente, îi era greu să respire. Chiar dacă i se făceau injecţii, crizele de astm erau tot mai dese, iar în scurt timp sănătatea lui s-a agravat foarte mult.

Părinţii lui Boris au aflat abia a doua zi că fiul lor a fost arestat, atunci când a venit miliţia să facă percheziţie. Natalia îşi aminteşte că au venit noaptea: „Specific pentru miliţia din Tiraspol este să facă percheziţie noaptea, pentru a-i speria pe oameni, nu pentru că n-ar avea posibilitate s-o facă ziua”. După percheziţie, au început să-i convingă pe părinţii lui Boris să-şi îndemne fiul să semneze nişte acte. Deoarece condiţiile în care se afla îi provocau lui Boris accese de astm, el a recunoscut fapte pe care nu le-a săvârşit în speranţa că va fi scos din subsol, fiindu-i din ce în ce mai greu să respire. „În astfel de condiţii putea să recunoască şi faptul că e cel mai mare terorist din lume sau comandantul armatei de pe Marte”, spune mama acestuia.

Şantajul – ca formă de maltratare psihologică

În timpul arestului au avut loc mai multe încălcări, cum ar fi lipsirea bănuitului de avocat, de medic ş.a. Aceste lucruri, însă, nu au fost luate în considerare. A fost silit să scrie că renunţă la avocat, apoi au încercat să-i convingă şi pe părinţi că e decizia fiului lor. Anchetatorul încerca să-i sperie pe părinţii lui Boris, zicându-le că, dacă nu vor depune mărturii în defavoarea fiului lor, condiţiile de detenţie ale acestuia se vor înăspri. A fost deschis un dosar pe numele lui, iar anchetatorul îl ameninţa că va mai deschide unul. Boris a şi fost condamnat la 20 de ani de închisoare.

Anchetatorul ameninţa familia Mozer că, dacă vor depune plângere, fiul lor va fi transferat în celula cu bolnavii de tuberculoză. „Dar noi nu suntem lighioane necuvântătoare, care stau în cochilia lor şi tac”, se revoltă Natalia. Singura şansă de a-şi salva fiul era să apeleze la justiţia de la Chişinău. Au scris cerere la Procuratura Generală, la Guvern. Între timp, Boris a fost transferat la penitenciarul Hlinaia, situaţia devenind mai complicată, deoarece localitatea se află la o distanţă mai mare şi, pentru a-i duce fiului un colet, erau nevoiţi să parcurgă un drum lung. Părinţii puteau să-i transmită mâncare sau îmbrăcăminte, dar nu aveau dreptul să-l vadă, nici măcar nu erau siguri de faptul că ceea ce transmiteau ajungea la fiul lor. Pe parcursul acestei perioade, Natalia n-a încetat să scrie la diferite instanţe atât din Transnistria, cât şi din R. Moldova.

Peste patru luni de la arestarea lui Boris, părinţii acestuia s-au adresat la un avocat din Chişinău, deşi fiul lor fusese silit să renunţe la avocat. Când au mers cu avocatul din Chişinău, la început, acestuia nu i s-a permis o întrevedere cu bănuitul pe motiv că nu este cetăţean al Transnistriei, atunci avocatul a cerut să i se trimită o explicaţie în scris în care să fie motivat refuzul de a-şi vedea clientul cu semnătură şi ştampilă oficială. În două săptămâni i-a venit răspuns că poate să se întâlnească în orice moment cu clientul său. Legea nu condiţionează originea etnică sau locul de trai al avocatului, fiind important ca el să-şi apere clientul.

Datorită avocatului, peste 1,5 ani, Boris a fost eliberat, doar că cei care au avut şansa să iasă la libertate nu pot pretinde la o recompensă morală sau financiară pentru termenul în care s-au aflat ilegal în detenţie. Ei, de facto, nu sunt eliberaţi decât condiţionat. La ieşirea din penitenciar, starea sănătăţii lui Boris era sub orice critică. Crizele de astm se agravaseră, un plămân era deformat, căpătase viermi intestinali şi ulcer stomacal.

Istorii diverse cu un final identic

Marina Popovscaia susţine că, în urmă cu doi ani, fiul său, Ostap, a fost arestat pe nedrept, fiind acuzat de trafic de droguri. Ea este sigură că dosarul lui a fost fabricat. Timp de jumătate de an el a fost supus torturilor ca să-şi recunoască vina. La proces, Marina Popovscaia susţine că li s-a cerut bani grei din partea unor instanţe. Familia a dat cât a putut, dar totul a fost fără rost. În final, li s-a spus că au dat prea puţini bani.

Fiul Marinei suferă de astm şi necesită îngrijiri speciale. Starea lui s-a agravat foarte mult în ultimul timp. Astfel, mai bine de un an, el este internat la spital. În pofida acestui fapt, însă, nu primeşte îngrijiri medicale, el fiind supravegheat de un alt deţinut.

Alt caz e cel al familiei Eriomenco. Vitalie Eriomenco este victima unei curse întinse de propriul partener, decis să preia toată afacerea. Pentru a „muşamaliza” cazul, mama lui Vitalie spune că i s-a cerut un milion de euro, bani pe care familia sa nu îi are. Între timp, Vitalie este ţinut într-o încăpere umedă şi îngustă, apartamentul lui a fost pus sub sechestru, iar copiii au rămas pe drumuri. Lupta familiei Eriomenco n-a dat deocamdată rezultate. Deşi s-au adresat în diverse instanţe, inclusiv la Procuratură şi Parlament, deocamdată n-au obţinut vreun rezultat. Acum Vera face tot posibilul ca acest caz să fie cunoscut lumii, în speranţa că, atunci când situaţia va fi făcută publică, autorităţile vor fi nevoite să se ocupe de el.

Şi Ilie Cazac rămâne în detenţie, la fel fără vină. Stela Surchicean, mama lui Ilie, spune că nu este sigură că fiul său va fi eliberat vreodată. Ea afirmă că cei care cunosc împrejurările în care a fost arestat se tem să vorbească. Potrivit Stelei, Ilie i-a mărturisit că „dacă ar vrea Guvernul, el ar fi fost eliberat de mult, însă Guvernul nu se implică”. Stela Surchicean spune că, în momentul arestului, fiul ei a fost implicat în politică împotriva voinţei sale: „El nu a făcut politică niciodată. Îl interesa doar cariera”.

Ilie Cazac a fost arestat şi condamnat la 14 ani de închisoare cu regim sever acum mai bine de un an. După eliberarea lui Ernest Vardanyan, familia lui Cazac spera că şi situaţia fiului lor va fi soluţionată în curând. Până acum, însă, dosarul lui „nu s-a mişcat din loc şi nu putem spune când se vor clarifica lucrurile”, susţine avocatul Alexandru Postică. Preşedintele Asociaţiei «Promo Lex», Ion Manole, consideră că problema cetăţenilor domiciliaţi în stânga Nistrului va fi soluţionată odată cu reglementarea problemei transnistrene.

Mamele persoanelor torturate au nevoie de reabilitare

Centrul de Reabilitare a Victimelor Torturii „Memoria” a organizat o conferinţă de presă cu tema „Mamele împotriva torturii”. Aceste femei s-au unit pentru a lupta împreună împotriva regimului care le-a privat de orice drepturi.

Mamele şi rudele apropiate ale victimelor torturii din regiunea transnistreană solicită crearea unui grup de profesionişti independenţi – procurori, avocaţi, experţi, judecători. Membrii societăţii civile sunt chemaţi să monitorizeze condiţiile din penitenciare şi respectarea drepturilor omului, asistenţa medicală acordată deţinuţilor, precum şi asigurarea lor cu medicamente. Ei cer ca interogatoriile să fie efectuate doar în prezenţa avocaţilor, iar orice detenţie mai îndelungată de 24 de ore şi condamnările emise de instanţele judecătoreşti ale autoproclamatei republici nistrene să fie contestate la orice tribunal din orice ţară membră a formatului de negocieri 5+2.

Olga BULAT