Soljeniţîn despre „Trenul din oameni”

În «Arhipelagul Gulag» Soljeniţîn scrie, printre altele, şi despre două proiecte de monumente întru comemorarea victimelor deportărilor staliniste. Ambele apar în capitolul «Caravana nevolnicilor».

Povesteşte acolo despre liniile ferate care duceau spre Siberia din toate colţurile URSS. Le-a numit «vagoanele roşii», ticsite cu osândiţi, maltrataţi pe parcursul acestei călătorii atât de gardieni, cât şi de „blatnîe”.

Ne vorbeşte şi despre felul în care prizonierii încercau, prin metode inimaginabile, să dea de ştire celor dragi că sunt vii. Soţiile, mamele, surorile lor, primind aceste crâmpeie de vorbe, porneau înnebunite în urma trenurilor, încercând să-şi prindă din urmă familiile risipite.

Protagonista primului proiect de monument este una dintre aceste femei. Se întâmpla lângă puşcăria de tranzit din Kuibîşev, în 1950. Aceasta se afla într-o vale (deşi din curte se puteau vedea porţile Jigulev ale râului Volga). Dinspre est puşcăria era împrejmuită de un deal lung şi înalt, acoperit cu iarbă. Pe coasta dealului rareori era cineva. Uneori păşteau capre, alteori alergau nişte copii. Iată că într-o zi posomorâtă de vară pe buza dealului a apărut o orăşeancă. Ţinându-şi palma drept cozoroc, femeia scruta insistent perimetrul puşcăriei. În acest timp în curtea penitenciarului se plimbau vreo trei sute de prizonieri. În acea îmbulzeală de furnici depersonalizate femeia îşi căuta soţul. Nădăjduia oare că inima i-l va indica pe cel drag? S-a căţărat pe o movilă. Cei din curte au observat-o cu toţii şi o priveau atent. Acolo sus vântul bătea zdravăn. Îi fremăta rochia lungă, vesta şi părul, scoţându-i la iveală dragostea şi îngrijorarea ei. Soljeniţîn crede că statuia unei femei, anume acolo, pe dealul de deasupra puşcăriei, privind în hău, ar putea explica cât de puţin nepoţilor noştri tragedia acelor familii. N-au alungat-o mult timp, probabil gardienilor le era lene să urce dealul.

Această amintire este însoţită de o notă în josul paginii. Cândva şi în monumente va fi reflectată acea istorie dosită, aproape pierdută a Arhipelagului nostru, prezice Soljeniţîn, oferindu-ne încă un proiect de monument. Imaginaţia îi schiţează undeva în Kolîma, pe un deal, un Stalin uriaş, de mărimea în care el însuşi se visa să se vadă, cu nişte mustăţi de câţiva metri, cu rânjitura unui administrator de lagăr. Într-o mână ţine curelele unui căpăstru, iar în alta un bici cu care dă să lovească pe cei înhămaţi – sute de figuri omeneşti, strânse câte cinci în chingi. Un proiect de genul «monumentelor ruşinii», despre care ne vorbeşte şi Norman Manea. Acestea ar reaminti acţiunile greşite ale statului faţă de alte ţări, alte popoare şi, de asemenea, faţă de propriul popor.

Soljeniţîn aduce vorba despre aceste proiecte de monumente ale Gulagului în capitolul despre trenurile care duceau spre Siberia. Tot în acest capitol pomeneşte a doua oară şi despre deportarea basarabenilor, mai precis despre ruta Chişinău-Peciora, 1945, un drum care dura trei săptămâni. (Prima dată Soljeniţîn vorbeşte de basarabeni când descrie tortura anchetatorilor NKVD-ului chişinăuiean, un stil care pare să fi rămas neschimbat, fiind reutilizat în aprilie 2009, vezi ZdG, 03-05-2009.)

Soljeniţîn mai afirmă că în calvarul unei astfel de călătorii, raţiile de alimente distribuite deţinuţilor erau controlate de „blatnîie”, adică de hoţi. Felul în care hoţii îi tratau pe «fraieri», adică pe prizonierii politici, era cât nu se poate de nemilos. În acelaşi timp, hoţii erau trataţi mai bine de către gardieni, că doar nu se făceau vinovaţi de «trădarea patriei». Paznicii uneori chiar profitau de bădărănia lor, preluând hainele şi mâncarea pe care hoţii le confiscau de la politici.

E ianuarie 1945. Peciora. Un câmp pustiu acoperit cu zăpadă. Prizonierii sunt scoşi din vagoane şi aşezaţi direct pe zăpadă, câte şase oameni în rând. Sunt număraţi îndelung. De multe ori se greşeşte şi se începe numărătoarea de la început. Apoi, prizonierii sunt escortaţi prin câmpia înzăpezită şase kilometri. Noroc că moldovenii aveau ciubote de piele. Ciobăneştii mergeau atât de aproapte de deţinuţi, încât ajungeau să lovească cu labele din faţă spinările ultimului rând de prizonieri, lătrând şi vrând să muşte. În acest ultim rând mergeau doi preoţi – părintele Teodor Florea, un bătrân cu părul cărunt, alături, susţinându-l, păşea tânărul preot Viktor Şipovalnikov. În sfârşit, au ajuns. Baia din lagăr: dezbrăcarea într-o căsuţă, apoi fuga goi, prin ger, spre o altă căsuţă, unde are loc spălarea. S-a întunecat. Dintr-o dată află vestea: în lagăr nu sunt locuri libere. Nou-veniţii nu pot fi primiţi. După baie, întreaga tranşă de oameni este iar aliniată în coloane, numărată, înconjurată de câini. Coloana o ia înapoi spre eşalonul cu care au venit, doar că de data asta prin întuneric. Au rebegit în vagoane până dimineaţa, când li s-au dat porcuşori de mare săraţi, cui i-e sete – să mestece omăt. Sunt iar escortaţi spre lagăr. Ăsta e un caz fericit. Lagărul există. Nu-i primeşte azi, îi va primi mâine, dar se poate întâmpla ca lagăr să nu fie. Vor înnopta atunci în aer liber până când îşi vor înjgheba nişte colibe, mai scria Soljeniţîn.

Nu ştiu în ce măsură Iurie Platon a fost inspirat în crearea «Trenului din oameni» – proiectul monumentului basarabenilor deportaţi în Siberia – de textul lui Soljeniţîn, nu că ar fi singura sursă de inspiraţie. Nu ştiu de ce, sunt sigur că Soljeniţîn ar considera zidirea acestui monument drept o lucrare sculpturală deosebit de importantă nu doar pentru basarabeni, ci şi pentru poporul rus! Popor care a suferit enorm în urma epurării staliniste. Cred că acest rus s-ar fi implicat activ, poate chiar financiar, în realizarea acestei lucrări, ignorând eventualele proteste ale politicienilor ruşi.

Pentru noi, basarabenii, acest monument este cea mai importantă lucrare sculpturală de la independenţă încoace. Pe lângă valoarea sa artistcă, este un important mesaj adresat lumii, o dovadă a faptului că începem să ne trezim.

În acest context, se cuvine să ne amintim despre o altă lucrare. Este vorba despre «Monumentul celor căzuţi şi ucişi în est, precum şi al jertfelor agresiunii sovietice asupra Poloniei din 1939» (autor Maksymilian Biskupski), ridicat în Varşovia în 1995. E un vagon descoperit, din bronz, încărcat cu cruci. Spre vagon duc peste patruzeci de traverse masive, din bronz şi ele, pe care sunt inscripţionate localităţi din fosta URSS unde au fost măcelăriţi cetăţeni polonezi. O singură traversă nu are pe ea inscripţii, cea mai apropiată de vagon, în schimb se întrevăd nişte palme.

Ca soluţie artistică, e mai izbutit proiectul lui Platon decât cel al lui Biskupski, în care se pune accentul doar pe martiriul poporului polonez. Pe lângă valoarea cognitivă a «Trenului din oameni», Platon e atent şi la o seamă de nuanţe filosofice: interacţiunea omului cu maşinăria statului, viteză, putere, devenire etc. Proiectul lui Platon mi se pare a fi unul mai puţin naţionalist, o lucrare care aduce în discuţie anumite adevăruri universal-umane, contradictorii şi adesea extrem de dureroase. Figurile umane din vagoanele lui Platon mai continuă să lupte, să mărturisească, sunt mai mult decât nişte cruci.

Teodor Ajder