Politica morţii
Cimitirul Central din Chişinău, acest oraş al morţilor, a mai crescut cu un mormânt. Basarabia, alături de România, a mai pierdut un om, un poet, un scriitor al timpului şi al neamului său. A murit? A fost omorât?
La mitingul de doliu de la cimitir, cu care s-a încheiat procesiunea funerară a poetului Grigore Vieru, s-a spus cu text deschis că scriitorul a fost omorât. Au spus-o în mesajele lor şi poetul Valeriu Matei, şi scriitorul Andrei Strâmbeanu, deşi acelaşi gând, într-o formulă mai atenuată, avea să-l exprime şi marele ocrotitor şi prieten al lui Vieru, titanicul Adrian Păunescu. Strâmbeanu avea chiar să mărturisească că Vieru i se destăinuise, cu puţin timp înainte de accident, că vrea să scoată o carte despre ucigaşii săi.
De fapt, această grea povară cu care trăia Vieru de câţiva ani nu face decât să confirme versiunea unui plan ascuns de asasinare lentă a Poetului. Motivul? Motivul este acelaşi ca şi în cazul Doinei şi al lui Ion Aldea-Teodorovici, al primarului de Chişinău, Nicolae Costin, al scriitorului Dumitru Matcovschi, al poetului Ion Vatamanu, al lingvistului Ion Dumeniuc, al rebelului Gheorghe Ghimpu, al ex-ministrului Apărării, Ion Costaş, al scriitorului şi cineastului Iacob Burghiu etc. Cu mici excepţii, aceştia aveau să se piardă fie în accidente, fie de inimă. Surprinzător sau nu, dar serviciile secrete de la Chişinău (ne-o demonstrează realităţile) continuă să practice, cu destulă consecvenţă, tradiţia vechiului sistem kgb-ist, pentru care existau doar două căi de „plecare” din viaţa publică dacă deveneai incomod: moartea sau dizgraţia. Din moment ce nu este deloc simplu şi uşor, într-un sistem post-sovietic, să arunci în dizgraţie un poet, un scriitor, o personalitate publică, în genere, varianta cea mai sigură rămâne a fi moartea. Directă sau provocată.
Killerii lui Vieru
Presa de la Chişinău, dar şi cea de dincolo de Prut, a scris, inclusiv din mărturisirile poetului Vieru, că în ultimii doi ani el a avut să treacă prin două tentative de asasinat. Întâmplător sau nu, dar ambele aveau să urmeze eşecului de racolare a lui Vieru de către actuala guvernare, chiar dacă preşedintele Legislativului, Marian Lupu, reuşeşte să apară, languros, în câteva imagini decorative de televiziune, în preajma lui Vieru. Primul atentat la viaţa lui Gr. Vieru s-a făcut în 2004. În urma apariţiei unui articol calomnios în ziarul „Flux”, semnat de B. Asarov, poetul suportase un prim atac de cord. Cel de-al doilea intervine la ceva mai bine de un an, în urma unui nou şi nesăbuit atac mediatic, semnat de Mihai Conţiu. De data aceasta, în proguvernamentalul „Moldova Suverană”. Grigore Vieru, care era omul păcii, dar nu şi al compromisului conjunctural, scrie, după mai multe frământări, în „Literatura şi Arta” din 15 ianuarie curent, cerând organelor de anchetă şi conducerii R. Moldova să intervină şi să pună capăt tiraniei mediatice la care este supus. În caz contrar, Vieru scrie că se va vedea obligat să ia singur o decizie prin care să-şi apere onoarea şi demnitatea. Surse mai apropiate de Vieru susţin că acesta ar fi expediat, în aceeaşi problemă, un demers în scris preşedintelui Voronin, iar pe 20 ianuarie, poetul era pregătit să anunţe public greva foamei. Nu a reuşit. Politica morţii a anticipat lucrurile. Greu de spus azi ce a fost, până la urmă, cu acest accident rutier, fatal pentru Vieru, din noaptea de 15 spre 16 ianuarie. Depoziţiile acumulate, deocamdată, se bat cap în cap. Estimările preliminare ale poliţiei nu coincid cu declaraţiile iniţiale ale şoferului, iar „cedarea” inimii trezeşte dubii vizavi de corectitudinea deciziei Comisiei medicale, privind tratarea lui Vieru la Chişinău şi nu la Bucureşti. Circulă zvonuri că comisia ar fi fost influenţată să ia o atare decizie. Dar asta-i o altă problemă, care cere investigaţii suplimentare. Să revenim, însă, la cele două tentative de asasinat şi la „ucigaşii” lui Vieru. Chiar dacă scriitorul nu mai este, „cazul Vieru”, oricum, rămâne. Interesant, Procuratura Generală, MAI sau alte instituţii de specialitate se vor implica şi vor deschide dosare persoanelor care se fac vinovate de aceste atentate, aşa cum s-a procedat, să zicem, în „cazul Roşca”? Nu pun la îndoială seriozitatea „cazului Roşca”, dimpotrivă, doar că „cazul Vieru” e cu mult grav, grav de tot. Vieru e mort. Şi killerii lui Vieru nu sunt dispăruţi, ei sunt cunoscuţi, au nume, au adrese, pot vorbi, pot spune şi cine a comandat asasinarea. Vor fi anchetaţi? Dacă Vladimir Voronin a avut curajul să se atingă de sicriul lui Vieru, să înţelegem că a venit să-şi ceară scuze pentru ce i s-a întâmplat Poetului (deşi e greu să ne imaginăm acest lucru) şi să dispună, aşa cum obişnuieşte, atunci când vrea, anchetarea celor două tentative de asasinat, deşi nu-i exclus să fie, până la urmă, trei? În caz contrar, la ce a mai trebuit să se perinde prin faţa sicriului şi şef de stat, şi preşedinte de Parlament, şi şef de Guvern, şi miniştri, şi procuror general, şi şef de SIS. Ori la Chişinău sunt în uz practicile de comportament ale mafiei clasice: cine omoară, acela îngroapă?
Prezentul continuu
Vieru la timpul trecut? Nu. E imposibil. E inimaginabil. Şi asta nu pentru că nu am vrea noi ori şi-ar dori duşmanii lui, ci pentru că asta a fost să fie predestinaţia lui Vieru. Poezia lui Vieru este dreptul său şi datoria noastră de a-l conjuga cu verbul „este” şi, nicidecum, cu „a fost”. Este o moştenire în care ne regăsim şi mic, şi mare. Regretăm că l-am pierdut, dar mulţumim că l-am avut. Şi, poate, singura şi cea mai liniştitoare compasiune pentru noi rămâne faptul că poeţii, ca şi eroii, nu mor, ei doar se nasc. Şi renasc prin ceea ce fac.
A murit Vieru? Nu, Vieru este plecat. Plecat de la noi. Aşa cum a plecat un Eminescu, un Blaga, un Labiş, Coşbuc, Preda, un Goga sau Iorga, un Mateevici, Damian, Teleucă, Vasilache… A plecat pe un alt tărâm, necunoscut nouă, şi poate că prin asta şi minunat, că nu ne e cunoscut. Altfel, cine ştie, ne-am fi îmbulzit, în felul nostru lumesc, să ne facem ori să ne cumpărăm locuri de cu vreme şi în ceruri, aşa precum obişnuim s-o facem pe pământ. Dar, dacă tot vorbim de două lumi, de ce nu am admite că putem fi şi acolo aşteptaţi de cei plecaţi până la noi, tot aşa cum ne-am obişnuit cu aşteptarea şi în viaţa asta lumească. De unde să ştim că Eminescu, pe care l-a venerat atât de mult Vieru, nu îşi dorea să-l vadă şi să-l ştie? Scriu toate astea dintr-o încercare de a găsi, dincolo de orice raţionamente lumeşti, o explicaţie „cazului Vieru”, la fel cum căutăm aceste explicaţii, fiecare, atunci când pierdem pe cineva foarte apropiat şi drag. Mult am vrea şi nespus de mult am da să stim că marile noastre dureri lumeşti, atunci când ajung în ceruri, produc mari bucurii în lumea de dincolo. Dar, cine ştie? Cât suntem pământeni, trăim după legile acestei lumi pământeşti şi ceea ce simţim şi ştim cu siguranţă, vizavi de Vieru, e că, de trei zile încoace, România de pe ambele maluri ale Prutului e în doliu, iar românimea toată este cu inimile în bernă. A murit un mare om. Ne-a rămas un mare poet.
Petru AMARIEI
