Principală  —  Ştiri  —  Politic   —   Pitecantropii l-au învins pe Voronin

Pitecantropii l-au învins pe Voronin

La 17 septembrie 2009, după 7 ani de la depunerea cererii nr. 13936/02, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a pronunţat hotărârea Manole şi alţii c. Moldovei. În această cauză, reclamanţii, Larisa Manole, Corina Fusu, Mircea Surdu, Dinu Rusnac, Viorica Cucereanu-Bogatu, Angela Aramă-Leahu, Ludmila Vasilache, Leonid Melnic şi Diana Donică, sunt sau au fost jurnalişti la Compania „Teleradio-Moldova”.

245-naga
Avocatul Vitalie Nagacevschi, reprezentantul la CEDO al angajaţilor „Teleradio Moldova” în „Dosarul cenzurii”

Cererea depusă la CEDO dezvăluia că Compania de Stat „Teleradio-Moldova” (TRM) a fost creată în 1994 în locul Radioului şi al Televiziunii existente în R. Moldova şi era singura instituţie cu acoperire naţională. În 2002, Compania de Stat a fost transformată în companie publică. În 2004, o companie privată de televiziune, NIT, a început să aibă acoperire naţională.

Potrivit reclamanţilor, TRM a fost supusă cenzurii pe întreg parcursul existenţei sale, iar din februarie 2001, când PCRM a câştigat cu o majoritate largă parlamentarele, cenzura a devenit intolerabilă, fiind efectuată, de obicei, prin instrucţiuni verbale făcute, în ordine ierarhică, de preşedintele Companiei către editori. Reclamanţii au pretins că, din februarie 2001, niciun partid de opoziţie nu a beneficiat de timp de emisie; reportajele care conţineau puncte de vedere diferite de ale PCRM erau interzise, la fel ca şi cuvinte şi expresii precum „român”, „limba română”, „Basarabia”, „istoria românilor”, „regim totalitar”; s-a restricţionat orice referire la anume perioade istorice precum anii dintre cele două războaie mondiale, foametea organizată, regimul stalinist, deportările şi perioada renaşterii naţionale din 1989. Evenimentele reflectate în buletinele de ştiri erau selectate strict şi doar un număr limitat de jurnalişti avea dreptul să realizeze reportaje despre autorităţile publice. Putea fi făcută referire doar la agenţia de ştiri de stat „Moldpres”, opoziţia fiind denigrată. Dacă în vreun reportaj figurau reprezentanţi ai opoziţiei, acestea erau trunchiate, discursurile fiind substituite cu textele jurnaliştilor sau ale agenţiei „Moldpres”. Reportajele despre activitatea Guvernului durau 3-5 minute, pe când celelalte – 60-90 de secunde.

La 25 februarie 2002, 331 de angajaţi ai TRM au semnat o declaraţie de protest împotriva cenzurii. La 27 februarie 2002, aceştia au decis să declare grevă pasivă şi, în acest scop, a fost ales un Comitet de Grevă care a prezentat conducerii TRM şi Guvernului o listă de revendicări privind abolirea cenzurii de la Televiziune şi Radio. Totodată, editorii şi prezentatorii de ştiri, în pofida presiunii din partea administraţiei TRM, au început să prezinte ştiri „necenzurate”. La 7 martie 2002, Parlamentul a creat o comisie parlamentară specială pentru a elabora „o strategie pentru îmbunătăţirea activităţii [TRM]”.

Tot atunci, liderii mişcării greviste au început să fie concediaţi din funcţii, fiind sancţionaţi disciplinar. Liderii Comitetului de Grevă au fost interogaţi de anchetatori penali cu privire la protestele organizate de ei în faţa Companiei.

La 7 iunie 2002, preşedintele R. Moldova, V. Voronin, a făcut o declaraţie cu privire la Companie. El şi-a exprimat rezervele faţă de Rezoluţia APCE nr. 1280 (2002), care a cerut autorităţilor R. Moldova să transforme Compania de Stat „Teleradio-Moldova” într-o companie publică, însă a declarat că, în calitate de preşedinte, el va trebui să fie de acord dacă o astfel de schimbare va avea loc. În fine, el a declarat că protestele anticomuniste din ianuarie-aprilie au fost organizate de „persoane needucate, persoane sălbatice, pitecantropi”.

La 26 iulie 2002, Parlamentul a adoptat Legea nr. 1320-XV cu privire la instituţia publică naţională a audiovizualului Compania „Teleradio-Moldova”, prin care Compania de Stat „Teleradio-Moldova” a devenit Companie Publică. Noua lege prevedea că angajaţii vechii Companii trebuiau să fie supuşi unei proceduri de selectare pentru a fi angajaţi la Compania Publică. Niciunul dintre reclamanţii care lucraseră la Actualităţi nu a fost confirmat în funcţie, la fel ca şi alte persoane active pe parcursul grevei din 2002.

Reclamanţii au pretins, în temeiul art. 10 CEDO (libertatea de exprimare), că cenzura de la TRM a constituit o ingerinţă nejustificată în dreptul lor la liberă exprimare şi a reprezentat o încălcare a dreptului lor de a comunica informaţii publicului.

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 10 CEDO

Curtea consideră că Statul are obligaţia de a asigura accesul publicului prin intermediul televiziunii şi radioului la informaţii imparţiale şi exacte şi la comentarii care reflectă diversitatea opiniilor politice şi, în al doilea rând, jurnaliştii şi alţi profesionişti din domeniul audiovizualului ar trebui să nu fie împiedicaţi să comunice asemenea informaţii şi comentarii. Totodată, atunci când companiile TV private nu constituie o alternativă veritabilă şi, prin urmare, compania de stat este dominantă în ţară sau într-o regiune, este indispensabil, pentru o bună funcţionare a democraţiei, ca ea să pună pe post noutăţi, informaţii şi comentarii imparţiale, independente şi echilibrate şi să ofere spaţiu pentru discuţii publice în care ar fi reflectată o gamă cât mai largă de opinii.

Curtea a reiterat că jurnaliştii au dreptul de a răspândi informaţii şi că protecţia art. 10 CEDO se extinde asupra jurnaliştilor angajaţi şi a altor persoane care activează în domeniul mass-media. Curtea a conchis că, pe parcursul perioadei abordate, a existat o tendinţă semnificativă de raportare a activităţilor guvernării în cadrul ştirilor de la TRM, fără a oferi acces reprezentanţilor opoziţiei. CEDO a mai notat că există probe ale unei politici de cenzurare a discuţiilor sau de menţionare a unor anumite subiecte, pe motiv că acestea au fost considerate sensibile din punct de vedere politic sau că făceau o imagine proastă guvernării. Astfel, CEDO a considerat că reclamanţii ar fi fost afectaţi în urma acestor politici. Prin urmare, a existat o ingerinţă continuă în drepturile reclamanţilor la libertatea de exprimare pe toată durata de timp relevantă.

CEDO a notat că, pe toată durata vizată de timp, TRM a fost singurul canal de televiziune care avea acoperire naţională. Aproximativ 60% din populaţie locuia în localităţile rurale, fără acces sau cu acces limitat la televiziunea prin cablu sau satelit. În aceste circumstanţe, era de o importanţă vitală ca TRM să transmită noutăţi şi informaţii exacte şi echilibrate, iar emisiunile sale să reflecte diverse opinii politice. Curtea a notat că, potrivit Hotărârii de Guvern nr. 502 din 12 septembrie 1996, „activitatea de creaţie şi editorială a Companiei este ocrotită prin lege de intervenţiile autorităţilor publice, de influenţă şi presiuni ale partidelor şi formaţiunilor social-politice”. Totuşi, art. 4 al Hotărârii nr. 502 prevedea că activitatea TRM va fi coordonată prin intermediul CCA, compus din 9 membri, 3 – numiţi de către Parlament, 3 – de preşedinte şi alţi 3 – de Guvern, fără a avea garanţii împotriva concedierii. În aceste circumstanţe, din februarie 2001, când un singur partid politic a controlat Parlamentul, Preşedinţia şi Guvernul, legislaţia naţională nu a mai prevăzut garanţii de echilibru politic în componenţa administraţiei TRM şi a organului de control, precum şi garanţii împotriva ingerinţei din partea partidului de la guvernare în luarea deciziilor şi în funcţionarea acestor instituţii. Legea nr.1320-XV din 2002 nu a remediat aceste probleme. A fost creat un Consiliu de Observatori (CO) care monitoriza activitatea administraţiei TRM. Însă, potrivit art. 13 (2) al acestei Legi, doar un membru al CO era numit de partidele de opoziţie. Nu existau garanţii ca toţi ceilalţi 14 membri să nu fie loiali guvernării.

Constatând monopolul virtual al TRM în R. Moldova, CEDO a calificat că, pe durata respectivă de timp, cadrul legislativ era viciat, deoarece nu prevedea suficiente garanţii împotriva controlului administraţiei TRM şi, prin urmare, asupra politicii editoriale de către organul politic al Guvernului. Aceste carenţe nu au fost remediate după adoptarea şi modificarea Legii nr.1320-XV.

CEDO a considerat că statul pârât are obligaţia, prin prisma art. 46 CEDO, de a interveni la modificarea legislaţiei care a condus la constatarea violării art. 10 CEDO în această cauză.

CEDO nu s-a expus asupra satisfacţiei echitabile, rezervând această chestiune pentru o hotărâre separată. Guvernul R. Moldova şi compania reclamantă au la dispoziţie 3 luni pentru a depune observaţii scrise cu privire la acest subiect sau, eventual, pentru a încheia un acord amiabil.

În faţa CEDO, reclamanţii au fost reprezentaţi de către Vitalie Nagacevschi şi Vladislav Gribincea.

După www.lhr.md