Principală  —  Ştiri  —  Politic   —   PCUS împotriva unui copil de…

PCUS împotriva unui copil de 2 ani

220-cedoAvea 2 ani când a fost arestat. Alături de sora sa de doar 6 luni. Alături de mama sa bolnavă. Alături de tatăl său şi de alte 11 mii de familii din Moldova. De atunci au trecut 60 de ani, dar el tot luptă pentru a-şi restabili dreptul de a nu fi deportat. Luptă pentru el, pentru sora sa, care a murit în Siberia la 3 ani, pentru părinţii săi prăpădiţi în chinuri şi pentru toţi cei care au fost duşi în acelaşi vagon, în acelaşi tren, în aceeaşi Siberie. Zilele trecute Curtea Supremă de Justiţie a îndreptăţit regimul stalinist. Nicolae Negară a depus cerere la CEDO.

Nicolae Negară, împreună cu familia sa, a fost victima deportărilor staliniste organizate în RSS Moldovenească. El s-a adresat instanţelor judecătoreşti ale R. Moldova pentru a-i fi recompensate, conform legislaţiei naţionale şi internaţionale, prejudiciile cauzate de regimul comunist. Instanţele naţionale, însă, au refuzat să recunoască dreptul lui la compensaţii pentru suferinţele pe care le-a suportat şi le suportă până în prezent.

„M-au arestat la 2 ani şi jumătate, m-au încărcat în vagon şi m-au dus. Pe sora mea au arestat-o la doar 6 luni. Sora mea a murit de subnutriţie în Siberia, iar eu am rămas să trăiesc acest calvar – de fiu al „duşmanilor poporului”.

În noaptea de 6 iulie 1949, alături de alte 11 mii de familii de gospodari, familia lui Nicolae Negară a fost dusă în Siberia. Au fost duşi în condiţii inumane, în vagoane pentru vite, în regiunea Kurgan din Siberia. Vagonul în care au fost urcaţi cu forţa nu avea nici un fel de scaun, nici lumină, nici apă, nici un spaţiu rezervat pentru veceu.

Prin păduri morţii erau aruncaţi din tren

Într-un vagon erau în medie câte 60 de persoane: copii, femei, femei gravide, bărbaţi, persoane în vârstă, cu toţii la un loc. Erau hrăniţi o dată la 24 de ore, iar o dată la câteva zile li se dădea peşte sărat fără apă. Pe drum oamenii mureau din cauza foamei, setei, deznădejdii, stresului, căldurii etc. În locuri slab populate, prin păduri, trenul se oprea pentru a fi aruncate trupurile celor decedaţi. După aproape o lună de mers în asemenea condiţii, au fost descărcaţi într-o zonă puţin populată din regiunea Kurgan. Au fost plasaţi în barăci de lemn, în odăi de 10-12 metri pătraţi fiind repartizate câte 2-3 familii. Familia lui Nicolae Negară avea, la rândul ei, un colţ de baracă, fără masă, scaune, acces la apă sau energie electrică.

Când au fost ridicaţi de acasă, era iulie, şi toţi au plecat în haine de vară. În luna septembrie, în Siberia vin deja gerurile. Astfel, familia Negară, neavând îmbrăcăminte şi încălţăminte adecvată, a suportat severitatea frigurilor siberiene din primele zile de surghiun.

Tatăl lui Nicolae era obligat să muncească din greu şi primea în schimb 400 g de pâine pe zi şi apă fiartă cu cartofi, aşa-numita „supă”. Din aceste produse trebuiau să mănânce 4 persoane: tatăl oropsit de muncă, mama bolnavă şi cei doi copii mici de tot. La vârsta de doar 3 ani surioara mai mică a şi decedat din cauza subnutriţiei.

Limba fricii şi a brutalităţii

Nicolae Negară spune că un alt moment care i-a făcut să sufere pe toţi cei deportaţi a fost limba rusă, impusă cu agresiune. Cu autorităţile era obligatoriu să vorbească doar în limba rusă, o limbă străină pentru ei. Din această cauză întâlneau dificultăţi în procesul de comunicare şi instruire. Astfel, Nicolae Negară, în clasa a II-a, a rămas repetent. Autorităţile locale, inclusiv instituţiile medicale, precum şi populaţia locală, îi tratau cu ură, brutalizându-i şi numindu-i „duşmani ai poporului”. Minorii, adică copiii celor deportaţi, erau adesea bătuţi, înjuraţi şi înjosiţi de către ceilalţi copii, fiind numiţi „fii de culaci”.

În 1956, după întoarcerea la baştină, bolnavi şi cu profunde traume sufleteşti, au fost supuşi umilinţelor din nou. Deşi printr-o hotărâre din octombrie 1956 privind eliberarea din locul de represiune era prevăzută restituirea bunurilor confiscate anterior, familia Negară, ca şi multe altele, a fost nevoită să îşi construiască, cu forţe proprii, o altă casă.

Până în 1989, foştii deportaţi, aşa-numiţii „culaci”, continuau să fie consideraţi de către autorităţile sovietice „duşmani ai poporului”. Abia în 1989 aceştia au fost recunoscuţi drept victime ale represiunilor politice, iar familiei lui Nicolae Negară i-a fost restituită suma maximă prevăzută de lege (7000 ruble). Aceasta însă nu cuprindea nici pe departe valoarea reală a tuturor bunurilor confiscate, precum şi a suferinţelor cauzate.

La 14 august 2007 Nicolae Negară a chemat în judecată statul Republica Moldova, prin Ministerul Finanţelor, pentru a încasa prejudiciul moral. În ianuarie 2008, Judecătoria sect. Râşcani, mun. Chişinău, a hotărât să îi satisfacă integral cererea. Dar umilinţele au continuat. Ministerul Finanţelor a atacat hotărârea în instanţele superioare, câştigând împotriva victimei deportărilor Nicolae Negară. Curtea de Apel Chişinău a constatat că „atrocităţile la care au fost supuşi deportaţii poartă un caracter exclusiv politic”.

3 judecători ca 5 judecători

„Văzând că cei 3 judecători de la Curtea de Apel au apreciat eronat problema, mi-am pus toată speranţa în următoarea instanţă, Curtea Supremă de Justiţie. Mi-am zis că acolo sunt 5 judecători şi că, probabil, vor analiza cazul în toată profunzimea. Mare mi-a fost mirarea să aflu că presiunile Guvernului acţionează şi acolo”, ne-a spus Nicolae Negară.

La 22 octombrie 2008 Colegiul civil şi de contencios administrativ lărgit al Curţii Supreme de Justiţie a constatat că Legea privind reabilitarea victimelor represiunilor politice prevede doar repararea prejudiciului material, nu şi al celui moral. Astfel, Curtea Supremă de Justiţie a decis să respingă recursul lui N. Negară.

În urma examinării cazului N. Negară, Comitetul Helsinki (CHDOM) din Moldova a conchis că, în R. Moldova, Curtea de Apel şi Curtea Supremă de Justiţie sunt influenţate de regimul de guvernământ. Astfel, în prima instanţă, lui N. Negară i-au fost satisfăcute integral pretenţiile, dar în a doua şi în ultima instanţă, i-au fost refuzate, pentru a nu prejudicia bugetul statului şi pentru a nu crea precedente în problema dată. „Putem spune că atât în cadrul Curţii de Apel, cât şi în cadrul Curţii Supreme de Justiţie legislaţia nu a fost analizată complex, pentru a găsi o soluţie echitabilă unui caz de încălcare gravă a drepturilor omului”, se spune într-un comunicat emis de CHDOM.

„Considerăm decizia Curţii Supreme de Justiţie ca nefondată şi ilegală, de altfel, ca şi cea a Curţii de Apel. Menţionăm că preambulul Legii privind reabilitarea victimelor represiunilor politice, la care fac referinţă aceste 2 instanţe pentru a-şi argumenta decizia, spune că Parlamentul condamnă în mod hotărât încălcarea de către regimul comunist a „normelor de drept şi morale”, susţine Teo Cârnaţ de la CHDOM.

În acest context, Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului din Moldova califică drept discriminatorii unele prevederi ale Legii privind reabilitarea victimelor represiunilor politice. Acestea contravin Articolului 14 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului, care face referire la dreptul de a nu fi discriminat. CHDOM a expediat recent la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului (CEDO) cererea de chemare în judecată a Republicii Moldova de către Negară Nicolae. Teo Cârnaţ consideră că multe alte victime ale deportărilor vor urma aceiaşi paşi, umilitori în justiţia moldovenească, dar plini de speranţa justiţiei corecte de la CEDO.

Alina Radu