Principală  —  Ştiri  —  Politic   —   Memorii despre "duminica neagră" de…

Memorii despre „duminica neagră” de acum 20 de ani

Aceleaşi feţe, cu aceleaşi amintiri şi aceleaşi probleme, doar că din ce în ce mai cărunţi şi decepţionaţi, voluntarii războiului de pe Nistru, cei care şi-au ascultat chemarea inimii şi au mers să apere integritatea ţării, s-au întâlnit, pe 19 iunie, la Chişinău, pentru a cinsti memoria camarazilor căzuţi acum 20 de ani în luptele de la Tighina, care au fost cele mai sângeroase de pe întreaga durată a războiului de pe Nistru.

Deşi se aştepta prezenţa mai multor voluntari, doar vreo 300 au reuşit să ajungă. Mulţi nu au bani nici de drum, iar mulţi nu au speranţe, nu mai văd rostul în astfel de întâlniri, este convins Mihai, din Căuşeni.

Deja al treilea an, voluntarii de război se întâlnesc la Chişinău, să comemoreze ziua de 19 iunie. La 20 de ani de la acele evenimente, niciunul dintre oficialii invitaţi nu a fost prezent alături de ei. Doar reprezentanţii unei formaţiuni din afara Alianţei au venit cu flori şi cu cuvinte de pomenire. Câţiva voluntari, retraşi la umbra unui copac din parc, dezbăteau în şoaptă cam ce foloase ar vrea respectivii politicieni să tragă de pe urma participării la evenimentul voluntarilor. În 20 de ani, participanţii la război au auzit atâtea discursuri şi promisiuni, încât acum le pun la îndoială pe toate.

„Masacrul” din „duminica neagră”

Ziua de 19 iunie 1992 a căpătat ulterior denumirea de “duminica neagră“ sau “masacrul“ de la Tighina. În acea zi, sectorul de poliţie din Tighina a fost atacat de separatişti. Poliţiştii au reuşit să se menţină pe poziţii, iar noaptea târziu le-au venit în ajutor detaşamente de poliţişti şi voluntari. A doua zi, oraşul era sub controlul trupelor R.Moldova. Tancurile Armatei a 14-a au încercat să forţeze podul dinspre Tiraspol spre Tighina şi, în cele din urmă, au reuşit să intre în oraş. Au fost câteva sute de morţi şi răniţi. Cifrele sunt diferite, cert este că, anume în aceste lupte, a fost înregistrat cel mai mare număr de voluntari răniţi şi masacraţi.

Preşedintele Uniunii Voluntarilor, Sergiu Caracai, susţine că, în luptele din iunie 1992, voluntarii nu erau luaţi la evidenţă, de aceea nu se ştie exact câţi au decedat atunci, dar sunt mulţi dispăruţi, care nici până azi nu au fost găsiţi.

„Lunecai pe patroane când mergeai”

Chiril Coreţchi, din Popeasca, Ştefan-Vodă, îşi aminteşte cu groază de dimineaţa de 20 iunie, când a intrat cu batalionul său de voluntari în Tiraspol. Nu a văzut în viaţa sa atâtea cartuşe, de parcă plouase cu ele. “Lunecai pe patroane când mergeai, aşa de multe erau pe jos. Era groaznic. Stâlpii de înaltă tensiune erau cârligaţi, numai dărâmături“, îşi aminteşte bărbatul. Chiril, în acele zile, a aflat cum este şuieratul gloanţelor. “Auzisem că şuieră, dar nu ştiam cum e. Într-o zi, când eram de gardă, urmăream cum, din salcâmul sub care stăteam, cădeau frunzele… Se auzeau şuierături scurte. Atunci am înţeles ce-i acel sunet, dar nu vi-l pot descrie. Au fost multe situaţii de risc. Fără experienţă, când am săpat tranşeea, am pus un stâlp de beton de protecţie… Îi vedeam bine pe separatişti, dar nu m-am gândit că şi ei, de la al treilea etaj al clădirii, mă văd ca în palmă. Când au început împuşcăturile, din stâlp rămăseseră numai sârmele. A mai fost o situaţie. Arma era pe mal, iar eu în şanţ, când  au început a împuşca. şi acum ţin minte colbul din faţa mea, făcut de cartuşele lor. Printr-o  minune am rămas viu“, îşi aminteşte bărbatul.

„Mamele i-au trimis la armată, iar ei s-au întors morţi”

Iurie Jereghi, preşedintele Uniunii Voluntarilor din Anenii Noi, în acele zile era adjunctul comandantului batalionului 7, Tighina. Anume lui i-a revenit misiunea pe care niciodată n-o va uita. Trebuia să ridice armele de la tinerii morţi şi să le aducă voluntarilor care nu aveau arme. “Erau pe poziţii fără arme, vă imaginaţi? M-am dus, în morgă, şi am scos armele de pe copiii măcelăriţi pe 19 iunie. De morgă nu poţi să spui că era plină, era arhiplină, stăteau morţii în braţe unul la altul. Scoteam centura de pe băiatul decedat, cu tot cu muniţii, şi le încărcam în maşină. Sângele încă neînchegat era. Când puneam mâna pe armă se încleiau degetele. Băieţii erau foarte tineri. Era primul şi ultimul batalion din Armata Naţională care a participat la război. Era o tragedie, băieţi de 18 ani, pe care mamele i-au trimis la armată, iar ei s-au întors morţi. Astfel de momente nu le poţi uita. În genere, după război, vreo câţiva ani nu puteam dormi, în cap se repeta tot ce a fost“. Lui Iurie, un bărbat de vreo 50 de ani, voinic, care a fost conştient acum 20 de ani, dar şi acum ce înseamnă lupta, îi tremură vocea şi i se umezesc ochii, atunci când îşi aminteşte despre misiunea sa în morgă.

„Russkaia dura” şi „rumânskaia morda”

Elizaveta Moroi nici după 20 de ani nu a reuşit să înveţe a-şi stăpâni emoţiile. Începe a povesti cum timp de două luni, cât soţul său a fost la război, nici ea şi nici cei trei copii, nu au mai avut somn şi-i dau lacrimile. Spune că are emoţii. Soţul, Mihai Moroi, vicepreşedintele Uniunii Voluntarilor, aude vocea soţiei, lasă discuţia cu camarazii şi se întoarce spre Elizaveta. “Ţi-am spus că dacă mai plângi nu te mai iau cu mine. Aşa e de fiecare dată“, spune Mihai de parcă s-ar scuza pentru emoţiile nevestei.

Mihai se înscrisese ca voluntar şi fusese chemat la război pe 19 iunie, în batalionul care a ocupat poziţiile celui nimicit pe 19 iunie la Tighina. Prin război a trecut şi familia sa, copiii neînţelegând ce se întâmplă, iar soţia fiind o rusoaică al cărei bărbat lupta contra ruşilor. Mihai povesteşte o istorie din familia sa, care s-a întâmplat atunci. Fiica, de 9 ani, alerga prin curte şi plângea: “o să mi-l ucidă pe tata“, la care fiul, cu un an mai mic, i-a răspuns: “taci, proasto, pe tata n-o să-l ucidă, că n-a făcut nimănui rău“. Elizaveta continuă să-şi şteargă lacrimile. În acele zile, era numită “russkaia dura (rusoaică proastă, n.r.)“, că şi-a lăsat bărbatul la război, iar copiii –“rumînskaia morda (moacă românească, n.r.)“.

„N-am auzit ca vreun voluntar să fi ajuns la pensie”

Elizaveta îşi însoţeşte soţul pe la toate acţiunile. Vorbeşte româneşte, şi-a educat copiii în spirit românesc şi are nişte convingeri patriotice profunde. Şi este rusoaică. “Totu-i de la mama mea. Ea spunea: dacă voi vreţi poporul ista să vă iubească, vsegda drujite i liubite etu naţiiu, potomu şto vî zdesi astanetesi jiti (întotdeauna să prieteniţi şi să iubiţi această naţiune, pentru că voi o să rămâneţi să locuiţi aci, n.r.). Când mă uit amu că nici moldovanul nu-şi iubeşte naţia lui, tare-mi pare rău. Moldovenii spun acum exact ca ruşii înainte, “ne-au dat limbă, dar ce folos, că nu ne-au dat şi ce să punem pe limbă“. Ştiţi ce răspund? Că lor pe limbă altceva le trebuia…, pentru că  fără limbă, fără steag, fără demnitate, poporul ista nu-i popor, îi petică“, declară ea cu gesticulaţii largi.

Elizaveta Moroi spune că cel mai tare o doare sufletul, pentru că le-au dat cu piciorul bărbaţilor lor. “Avem un vecin, fost poliţist. N-a fost o zi la lupte. După război tot este poliţist, dar bărbatul meu a rămas fără lucru şi tot la ruşi s-a dus să lucreze ca să întreţină copiii, că nu putea în altă parte merge“, spune ea. Ori de câte ori se întâlnesc, voluntarii solicită de la guvernanţi să-şi respecte promisiunile, să adopte o lege care le-ar acorda un statut special.  “Au uitat pe baza cui se află la guvernare. Voluntarii au o viaţă mizerabilă. Pentru participare la război se plătesc compensaţii tocmai până la 30 de lei lunar. Pentru sănătate şi pentru tot ce-a pierdut el acolo, dar sănătate, cel puţin psihică, toţi au pierdut. La mine în raion, din peste 1200 de participanţi, încă n-am auzit ca vreun voluntar să fi ajuns la pensie, după ani. Toţi se duc. Mor. De tineri“, a spus indignat Iurie Jereghi.

Tatiana EŢCO