Mătăsaru în atenţia criticilor din Vest

Termenul de „Art(ă) brut(ă)” a fost introdus în 1945 de pictorul francez Jean Dubuffet. Termenul descrie arta produsă  în afara limitelor mediilor artistice oficiale şi este folosit când e descrisă arta produsă de artiştii autodidacţi, nebuni, copii sau obiecte de „arta naivă”, adică create de oameni care nu au nici în clin, nici în mânecă cu instituţiile artistice consacrate. Foarte des lucrările lor sunt descoperite şi apreciate abia postum. Arta brută este compusă din obiecte sau acte care ilustrează nişte stări mintale extreme, idei neconvenţionale sau lumi fantastice sofisticate. Dubuffet mai considera că arta brută izvorăşte din solitudine şi e formată din impulsuri creative autentice, unde gândul la competiţie, aclamare şi promoţie socială nu interferează cu procesul creativ. Tocmai datorită acestor caracteristici ale sale, arta brută e mult mai preţioasă decât producţiile profesioniştilor. După o perioadă de familiarizare cu aceste acte sau obiecte ciudate, înflorituri de exaltări înfrigurate, – scria Dubuffet – trăite atât de intens de către autorii lor, nu ne poate scăpa gândul precum că în relaţie cu ele arta din expoziţii, din galerii şi muzee în totalitatea ei nu pare să fie decât o joacă a unei societăţi superficiale.

Un exemplu de artist brut (încă viu), de pe la noi, e Anatol Mătăsaru. Soţia sa, J. Saviţchi, a încetat la un moment dat să-i mai susţină daravela, intuindu-i consecinţele. Se certau adesea din cauza iniţiativelor lui Anatol. Aşadar, artistul îşi înfrunta demonul de unul singur sau cel puţin actualmente nu există altfel de dovezi. Unii critici îmi spun că nici măcar artă brută nu mai poate fi numit ceea ce face el. Că e doar un golan, că merită să fie pedepsit. (M-au sfătuit să nu-i iau apărarea, căci mă voi compromite. Aşa că nu-l apăr, ca să nu mă compromit.)

Mai ales criticul vestic, deşi ar accepta oarecum graffitiurile din faţa Parlamentului, placardele care iau în vizor corupţia din organele moldovene de drept, muliţionerii şi porcurorii, nu va fi niciodată de acord cu pocnitura dată obiectivului camerei unei televiziuni, chiar dacă e a unui post pro-comunist. Nu poate accepta nici pietrele aruncate în geamurile (deja distruse) ale Preşedinţiei – e prea mare dezordinea, el fiind obişnuit de generaţii cu ordinea. Îi explic criticului respectiv că, la Chişinău, există deja un fel de tradiţie de a agresa jurnaliştii. O fac şi poliţiştii şi, de obicei, ies basma curată. Acum e prima oară când o face un artist. Şi sudalmele care au însoţit pocnitura lui Mătăsaru, din câte ştiu, au fost date pe TRM 1 tot pentru prima dată, mai mult, sunt repetate obsesiv, de parcă redactorii postului respectiv primesc o plăcere masochistă ascultând vorbe de ocară la adresa lor. E adevărat că a spart obiectivul, dar oricum, nu merita să fie torturat. – Cum torturat? –  nu-i vine a crede criticului. Îi povestesc iar, deşi sunt sigur că i-am mai spus-o mai înainte, că şi Mătăsaru e torturat, dar şi alte sute de tineri sunt torturaţi. Există deja doi morţi. Criticul mă roagă să-i repet încă o dată. I se pare că nu a înţeles bine. Îi repet. El tace. Mă priveşte neîncrezător. Mă întreabă de ce nu zice nimic presa lor despre torturi şi despre morţi. Nu ştiu, zic. Durează puţin până va începe să zică. Îi arăt imagini cu Valeriu Boboc, fie-i ţărâna uşoară, cu alţi tineri, încă vii, dar schilodiţi, îi arăt ultimul interviu cu Mătăsaru. I-l traduc. Criticul iar tace. E mai palid ca de obicei. Priveşte spre monitorul computerului la faţa umflată a lui Anatol. Pare copleşit de cele văzute şi auzite. Tortura e inadmisibilă, – rupe el tăcerea. – Tortura e un păcat mai mare decât orice piatră în orice sticlă. Îmi promite pe loc să încerce să-i organizeze un vernisaj lui Mătăsaru. Mă întreabă dacă am adresa puşcăriei unde este deţinut. Îl întreb de ce-i trebuie. Vrea să ştie unde să-i trimită invitaţia de colaborare.

dr. Teodor Ajder