Împuşcaţi pentru Dumnezeu
Politica de persecutare a Bisericii Ortodoxe şi a altor confesiuni religioase, inaugurată de Lenin, a fost promovată, cu acelaşi zel, de „continuatorul fidel” al cauzei acestuia, Iosif Stalin. În 1925 a fost instituită Liga ateilor militanţi, în frunte cu E. Iaroslavski, care a declanşat o campanie furibundă împotriva bisericii prin intermediul unor publicaţii periodice, difuzării unor broşuri antireligioase, proiectării unor filme cu caracter anticlerical, organizării unor conferinţe şi manifestaţii publice.
În programul Internaţionalei a III-a Comuniste, vârful de lance al bolşevicilor pentru extinderea „revoluţiei proletare la scară mondială”, în compartimentul referitor la obiectivele revoluţiei culturale se menţiona: „…lupta împotriva religiei, acest opiu al popoarelor, ocupă un loc aparte: această luptă trebuie continuată hotărât şi sistematic”. Peste câteva luni, pe 8 aprilie 1929, a fost emis decretul despre pedeapsa cu trei ani de închisoare pentru „folosirea prejudecăţilor religioase ale maselor în scopul slăbirii Statului”. În consecinţă, libertatea conştiinţei, stipulată de constituţia sovietică din 1924, se transformă într-o ficţiune.
Pe 26 august, acelaşi an, a fost declarată săptămâna cu 5 zile lucrătoare, urmate de o zi liberă, abolindu-se astfel duminica, ca zi de odihnă, când enoriaşii mergeau la biserică. Pe această cale a fost demonstrat întregul dispreţ al autorităţilor comuniste faţă de sentimentele religioase ale credincioşilor. „Deschiaburirea”, declanşată în acelaşi an, avea şi o tentă antireligioasă, care a însemnat continuarea politicii de spoliere a Bisericii. Mii de locaşe sfinte şi mănăstiri au fost deposedate de bunuri, inclusiv de clopote, care au fost folosite ca metal uzat. Un moment simbolic al acestei noi campanii antireligioase l-a constituit dinamitarea Catedralei Mântuitorului de la Moscova, din 5 decembrie 1931. În aşa fel, dacă în 1929 în URSS mai rămâneau 39.000 de biserici, din cele 54.692, câte erau în 1914, în 1936 numărul lor se reduse la 15.835, iar în 1940 – la 4.200. Astfel, peste 50.000 de biserici au fost distruse, sau, în cel mai bun caz, transformate în depozite, grajduri, săli de sport sau edificii cu altă menire. Prin aceeaşi dramă au trecut şi reprezentanţii clerului. În 1928, numărul acestora se reduse de două ori faţă de 1917 – de la 112.000 la 70.000 de mii de persoane, pentru ca, doar în 8 ani, numărul lor să scadă până la 17.000, iar în 1940, adică în următorii patru ani, această cifră să se diminueze până la 5.600. În aceeaşi perioadă interbelică numărul episcopiilor s-a redus de la 179 la 28.
Apogeul războiului purtat de Stalin cu Biserica Ortodoxă şi alte confesiuni religioase l-a constituit Marea Teroare sau Marea Epurare, cum este numită perioada iulie 1937 – octombrie 1938, când au fost condamnate la moarte prin împuşcare, după unele surse, peste 700.000 de persoane, iar după altele, peste 1,5 milioane. Printre cei împuşcaţi au figurat zeci de mii de clerici şi enoriaşi.
În RASSM, în perioada Marii Terori, au fost condamnate la moarte şi executate peste 3000 de persoane, printre acestea figurând şi mulţi reprezentanţi ai clerului ortodox, enoriaşi ortodocşi, precum şi reprezentanţi ai altor confesiuni religioase.
Un capăt grav de acuzare pentru „enoriaşii activi”, adică militanţi, era faptul că ar fi pledat pentru redeschiderea bisericilor, închise, între timp, de comunişti. Doar în baza unei atare „crime”, în RASSM au fost executate câteva zeci de persoane, printre acestea figurând, alături de enoriaşi, şi reprezentanţi ai clerului. Iacov Gavrilov, rus de origine, din s. Antonovca, r. Ocnele Roşii, RASSM, a fost condamnat la moarte pentru faptul că a chemat consătenii să împiedice închiderea bisericii, dar şi pentru „agitaţie contrarevoluţionară cu conotaţie religioasă”, pentru că-i elogia pe „duşmanii poporului”, condamnaţi în 1936—37″, precum şi pentru „denigrarea partidului şi a puterii sovietice” (Arhiva Ministerului de Interne al R. Moldova (AMAI), Fond 17, inv.1, dosar 50, f.13). În baza aceleiaşi învinuiri de „agitaţie contrarevoluţionară cu conotaţie religioasă” a fost condamnat la moarte şi Sofron Dârul, originar din s. Lunga, r. Dubăsari, locuitor al satului Harmaţca, acelaşi raion, care era starostele comunităţii religioase din localitate (Ibidem, f. 21). Stepan Ivanov, rus de origine, din s. Antonovca, a fost condamnat la moarte pentru că era”enoriaş activ şi staroste al comunităţii religioase”, care a chemat locuitorii satului să nu admită închiderea bisericii”. Verdictul final suna în felul următor: „Este acuzat că în trecut a fost chiabur şi promovase agitaţie contrarevoluţionară cu conotaţie religioasă. Manifesta spirit defetist” (Ibidem, f. 25). În acelaşi context, e necesar să precizăm că pentru acuzaţia de „chiabur”, în 1931, i-a fost confiscată întreaga avere, iar pentru neîndeplinirea „obligaţiilor faţă de stat” (achitarea impozitelor), a fost condamnat la 6 ani privaţiune de libertate. Cazuri similare, când, pentru aceeaşi „crimă”, se aplicau pedepse repetate, după ispăşirea primei sancţiuni, pot fi identificate cu duiumul în perioada Marii Terori, acest fenomen constituind una dintre multiplele stupizenii ce caracterizează regimul totalitar comunist. Din categoria unor atare enormităţi face parte şi învinuirea de a „menţine legătura cu preoţii” (Ibidem, f. 30), aceasta putând constitui un capăt greu de acuzare, ce putea să-l coste viaţa pe „inculpat”.
Printre persoanele inocente, condamnate la moarte prin împuşcare de Troica specială a RASSM, au fost şi reprezentanţi ai sectei religioase a inochentiştilor, majoritatea originari din Basarabia, pe care trasarea frontierei pe Nistru i-a surprins pe malul drept al bătrânului fluviu sau care s-au decis să treacă Nistrul după unirea acestei provincii cu România. Este cunoscut faptul că această sectă religioasă este una de provenienţă autohtonă – basarabeano-transnistreană, înfiinţată de călugărul Inochentie (Levizor) de la mănăstirea din or. Balta, în anul 1909. Acesta, după mai multe persecutări a dânsului şi a adepţilor săi din partea autorităţilor ţariste, s-a pocăit, chemându-i pe cei care l-au urmat să se dezică de erezia sa şi să revină la credinţa autentică ortodoxă. Dar, şi după decesul subit al lui Inochentie, în 1917, secta religioasă, care-i purta numele, continuă să se manifeste destul de activ. În 1929, mănăstirea inochentistă „Raiul” din s. Lipeţcoe, r. Kotovsk, RASSM, este lichidată, recurgându-se la acte de violenţă, soldate cu mai multe victime. Cu toate acestea, cei care au supravieţuit acestui măcel nu se dezic de credinţa lor. În timpul Marii Terori secta religioasă a inochentiştilor devine una dintre ţintele predilecte ale Troicii speciale din RASSM, mai mulţi reprezentanţi ai acesteia fiind condamnaţi la moarte prin împuşcare.
Parascovia Chirtoacă, originară din Susleni, judeţul Orhei, călugăriţă inochentistă, venise din Basarabia la mănăstirea inochentistă „Raiul” în 1917, unde s-a aflat până în 1922. În 1925 este deportată în regiunile nordice pentru „activitate contrarevoluţionară”, de unde revine în 1930, în acelaşi sat Lipeţcoe. În rechizitoriul în baza căruia Troica specială a RASSM a decis condamnarea ei la moarte, la 11 martie 1938, se menţiona că dânsa „menţinea relaţii strânse cu călugării inochentişti”, organizând „rugăciuni ilegale în comun”. O atare „acuzare” a fost suficientă pentru a o condamna la moarte prin împuşcare.
Acelaşi destin tragic l-a avut alt reprezentant al sectei inochentiste, Tihon Bortă, originar din acelaşi sat, care, chipurile, „menţinea relaţii strânse cu călugăriţe-inochentiste, care se convocau în casa lui, unde se organizau rugăciuni ilegale în comun”. Lui Bortă i se mai incrimina „adunarea în jurul său a gospodarilor individuali cu dispoziţii contrarevoluţionare şi elogierea proprietăţii private în agricultură” (F. 17, inv. 1, dosar 50, f-7). Verdictul a fost necruţător – împuşcarea.
O altă inochentistă, Irina Budei, din s. Tocuz, Basarabia, locuitoare a s. Lipeţcoe, a fost condamnată la moarte pentru aceleaşi „crime” (Ibidem, f. 8).
Din acelaşi grup de călugăriţe inochentiste de la fosta mănăstire „Raiul”, din Lipeţcoe, condamnate la moarte în urma unor învinuiri absurde, făceau parte şi Parascovia Dumbravă (Ibidem, f. 21), Agafia Zvenigorodscaia, originară din Rădiul Mare, Basarabia, stabilită în Lipeţcoe. Ea părăsise Basarabia în 1918, o perioadă fiind călugăriţă inochentistă la mănăstirea „Raiul”. Peste un timp, a părăsit mănăstirea (probabil, după lichidarea acesteia), căsătorindu-se. În 1935, soţul ei este condamnat la 8 ani de lagăre „pentru activitate contrarevoluţionară”. După aceasta, reluase relaţiile cu călugăriţele inochentiste. Acest fapt a costat-o viaţa (Ibidem, f. 24).
Din grupul fostelor călugăriţe inochentiste din Lipeţcoe, condamnate la moarte, a făcut parte şi Pelagheia Cornea. După închiderea mănăstirii „Raiul”, se căsătorise. În 1931 a suportat procedura de „deschiaburire”, adică de deposedare de bunuri, în 1934, împreună cu soţul, fusese expulzată din Lipeţcoe, iar la 11 martie 1938 este condamnată la moarte pentru că „în trecut a fost chiaburiţă şi călugăriţă-inochentistă” (Ibidem, f. 2). O altă călugăriţă inochentistă, originară din Basarabia, stabilită în Lipeţcoe, în 1918, şi condamnată la moarte la 11 martie 1938, a fost Elena Mămăligă.
Cruzimea cu care regimul comunist s-a răfuit cu nişte biete femei, trimiţându-le în faţa plutonului de execuţie, nu mai are analogii în alte regiuni ale URSS, în perioada Marii Terori.
Ion VARTA, dr. în istorie, membru al Comisiei prezidenţiale pentru studierea şi aprecierea regimului comunist totalitar
