Generaţia lăsată în grija lui Smirnov
„Voronin îşi pregăteşte armata ca să atace Tiraspolul”
Astăzi, pe străzile Tiraspolului hoinăreşte generaţia tinerilor educaţi de mesajele şi simbolurile comuniste. Părinţii lor au părăsit regiunea separatistă, preferând un loc de muncă la Moscova sau la Roma. În schimb, tinerii sunt vegheaţi de privirea lui Smirnov, însoţit, pe un panou, de liderii celorlalte două regiuni nerecunoscute: Osetia de Sud şi Abhazia. „Voronin îşi pregăteşte armata ca să atace şi să acapareze Tiraspolul”, aceasta este una dintre ştirile postate la postul de televiziune local PMR şi pe care au memorizat-o cel mai bine aceşti tineri din Transnistria.
Putin la Tiraspol – printre seceri şi ciocane
De la stadionul „Sheriff”, situat la intrarea în Tiraspol, străzile oraşului sunt împânzite de simboluri şi lozinci comuniste. Secera şi ciocanul sunt prezente la fiecare câteva zeci de metri distanţă, iar în faţa clădirilor oficiale, parlamentul, preşedinţia sau executivul local, monumentul liderului bolşevic Lenin, cu o privire aspră, urmăreşte fiecare trecător. Nici privirea liderului separatist, Igor Smirnov, nu lipseşte. Pe panouri de câţiva metri pătraţi, alături de ceilalţi doi lideri ai regiunilor separatiste, Eduard Kokoiti, liderul oset, şi Serghei Bagaps, liderul abhaz, Smirnov este prezent la mai multe intersecţii importante din Tiraspol. Chiar peste drum de unul dintre aceste panouri, pe strada 25 octombrie, printre clădirile oficiale din capitala separatistă, Che Guevara, lider al regimului comunist cubanez, îi însoţeşte pe premierul de la Moscova, Vladimir Putin, şi pe preşedintele Federaţiei Ruse, Dmitri Medvedev. „Prorâv” (n.r. Să răzbatem) este mesajul pe care îl poartă toţi trei. Mesajul de „prorâv”, dar şi privirea severă a lui Vladimir Putin „circulă” în microbuze de pe un mal pe altul, de la Tighina la Tiraspol şi invers.
Stadionul „Sheriff”, unul dintre cele impunătoare edificii ale Tiraspolului, dar şi şantierul unei clădiri cu arhitectură modernă, menită să fie un hotel de cinci stele, pare să dea o alură modernă şi oraşului. Dar impresia de modernitate dispare atunci când întorci capul. Într-un cărucior pentru persoane cu dizabilităţi, pe şosea se deplasează un bărbat grăbit să ajungă într-un loc cât mai populat. Îl depăşeşte troleibuzul 19, care aminteşte de perioada sovietică şi circulă regulat între Tighina şi Tiraspol. Nici cele peste 14 mii de scaune de culoare galbenă şi termopanele stadionului sau maşinile luxoase parcate în faţa „Sheriff”-ului pe fundalul unui panou cu simbolul „CCCP” (n.r. URSS) nu eclipsează roşul.
Printre aceste elemente şi simboluri roşii, creşte şi se educă generaţia apărută după conflictul armat din 1992.
Banii turiştilor, la focul veşnic
Slavic, un băiat de 14 ani, habar nu are despre războiul de pe Nistru. Dar ştie că vrea să facă parte, când va creşte, din trupele cu destinaţie specială. Până atunci el îşi câştigă bănuţii peste drum de executivul de la Tiraspol, printre monumentele sovietice, un tanc şi focul veşnic. Slavic, împreună cu doi prieteni mai mari, Victor şi Pavel, ambii de 17 ani, „vânează” turişti, pentru care pozează aşa cum doresc ei. „Ne-am fotografiat toţi trei lângă tanc, lângă focul veşnic şi lângă plăcile cu numele soldaţilor decedaţi în război”, explică copilul. „Azi totul costă bani şi niciun serviciu nu este gratuit”, ne spune Slavic despre lecţia vieţii pe care a deprins-o în stradă, susţinut de ceilalţi doi băieţi. Cu o creangă de copac în mână, el se juca şi se încălzea la focul veşnic. Ştie că aşa va atrage privirile străinilor care caută să facă fotografii bune. „Toţi împreună, timp de o zi, cel mai mult am câştigat 20 de dolari”, mai spune Slavic, insistând să mai adăugăm câţiva lei la cei pe care i-am dat. „Recent, nişte străini ne-au dat câte patru dolari”, continuă Slavic, susţinut prin mişcări afirmative de ceilalţi doi tineri. Ei spun că recent au găsit o bancnotă de o mie, dar nu ştiau exact din ce ţară erau aceşti bani. Din descrierile băieţilor, bancnota pe care au găsit-o în preajma monumentului lui Lenin din faţa executivului amintea de o mie de lei moldoveneşti. „Cum am găsit-o, aşa am şi pierdut-o”, spune cu regret Victor, care este mai norocos decât Slavic. Acesta îşi vede tatăl în fiecare zi: seara, după muncă, sau la amiază, atunci când îl vizitează. „Este foarte aproape. El participă la construcţia unui parc acvatic”, arată băiatul cu mâna spre podul din apropiere. Şi Pavel are părinţii aproape de el.
Chişinăul este un oraş străin
Slavic însă nu a rămas decât cu bunica. „Tata a decedat într-un grav accident de circulaţie, iar mama a plecat acum doi ani la muncă peste hotare şi de atunci nu s-a mai întors”, explică el. Datorită bunicii sale, care a fost internată într-un spital din Chişinău, băiatul a văzut capitala R. Moldova de câteva ori. „E oraş frumos, dar mi-e străin”, spune Slavic, invidiat de ceilalţi, care nu au văzut Chişinăul decât o singură dată. I-am întrebat dacă ştiu ceva despre conflictul din 1992. Victor s-a grăbit să spună că are un unchi care a luptat la Nistru, dar niciodată nu i s-au oferit prea multe detalii.
Observând că notam în timp ce discutam cu ei, băieţii au insistat să le mai dăm bani. „Nu înţeleg ce scrie”, îi spune Slavic lui Victor, aruncând o privire peste notiţele făcute în română. „Scrie în limba lor”, continuă el. La despărţire cei trei s-au mulţumit cu încă un leu. În câteva minute, ei ne-au ajuns din urmă, întorcându-ne bancnota. „E prea rufoasă şi nu o vrea nimeni”, ne explică Slavic, care ieşise dintr-un magazin alimentar şi ţinea în mână o pâine, cumpărată din banii pe care i-am oferit anterior.
Când şi unde au năvălit moldovenii
Pe strada Lenin întâlnim un alt grup de tineri, ceva mai mari, de 17—18 ani. Toţi cinci erau studenţi la o şcoală de meserii din Tiraspol. Născuţi la începutul anilor 1990, îi întrebăm şi pe ei ce cunosc despre războiul din 1992. Nu au stat prea mult pe gânduri. „Din ce parte au năvălit moldovenii: Chiţcani sau Tighina?”, era primul lucru care îi frământa. „Atunci, în anul 1992, jumătate dintre oamenii din Transnistria au emigrat în Ucraina. Autobuze întregi plecau peste hotare”, sunt detaliile pe care ni le-a oferit Nikita Muntean de 17 ani. Băiatul vorbea rusa, chiar dacă ambii părinţi sunt moldoveni. „Vorbesc în rusă şi acasă, dar şi în stradă”, a încercat să ne explice Nikita într-o română stâlcită de accentul rusesc. Nici atunci când a vizitat Chişinăul nu a vorbit româna. „Voronin este un nemernic”, continuă Nikita să se dea cu părerea. „Smirnov e cumsecade, doar că seamănă cu un ţap. Ar arăta mai bine dacă şi-ar rade barba”, mai spune el. Chiar dacă îşi lăudau liderul separatist, tinerii recunosc că lumea nu o duce prea bine în Transnistria, iar bazându-se pe cele auzite, consideră că la Chişinău viaţa e mai bună. „Recensământul din 2005 arăta că în Transnistria locuiesc peste 600 de mii de persoane. Acum nu au rămas decât 400 de mii. Italia sau Rusia, mulţi părinţi ai colegilor noştri au plecat să câştige bani”, spune Nastea Alexandrova de 18 ani. În scurt timp fata va deveni bucătar cu acte în regulă. Ea nu îşi doreşte să îşi continue studiile la Chişinău. Asta ar însemna să se afle prea departe de casă. De fapt, mai mulţi dintre ei resping ideea de a studia la Chişinău. „De ce Voronin vrea să atace Transnistria?”, nu ezită ei să ne întrebe. „Am aflat de la buletinul de ştiri al PMR că el şi-a pregătit armata. Vrea să ne atace şi să ne acapareze!”
Anastasia NANI
