Despre Palanca, la modul serios (II)
Deranjul Chişinăului pentru Palanca este mai mult formal. Oficialii noştri sunt mai des la Kiev, decât la Palanca, ei cunosc mai bine drumurile spre Ucraina, decât spre Ştefan-Vodă. Plecaţi cu mapele goale la Kiev, revin de acolo cu ele pline şi fac declaraţii despre buna vecinătate cu Ucraina. Pe contul cui? Cu ce preţ?
În toţi anii de după 1994, de când este în uz problema frontierelor cu Ucraina, toate documentele, cu foarte mici excepţii, au fost şi continuă să fie fabricate la Kiev. A fost şi rămâne la fel. Kievul s-a specializat până într-atât, încât corectează din mers orice înţelegere prealabilă dintre părţi. Important e ca Chişinăul să dea afirmativ din cap. Este relevantă în acest sens viteza cu care Kievul i-a oferit Chişinăului, într-un moment de criză de probe, «dovezile scrise» cu care să poată argumenta că cedările de la Palanca sunt făcute Ucrainei în schimbul proverbialilor «430 m. de litoral la Dunăre». Întrucât nu putea exista şi nici nu există o astfel de înţelegere între Chişinău şi Kiev (Ucraina mai rămâne datoare Moldovei cu 700 m litoral la Giurgiuleşti), «schimbul» este documentat post-factum, prin protocolul unei ordinare şedinţe de lucru a Comisiei de consultări în problema demarcării frontierei (decembrie 2009). Atenţie, peste 10 ani. Şi mai regretabil e că vicele de la Externe, A. Popov, care a fost plecat la Kiev după «argumente», i-a adus premierului Filat o «probă în plus», pe care acesta o scotea în public, pe loc proaspăt, la întâlnirea cu pălăncenii.
Potrivit «protocolului», Ucraina ar fi cedat Moldovei, în schimbul tronsonului de la Palanca, «nu doat 430 m la Dunăre», dar şi «180 ha cu ceva depozite la Basarabeasca». Dă-o naibii! Că nu ştie Popov, mă rog, dar să nu vrea să ştie premierul câ cele 180 ha de la Basarabeasca nu au nimic cu Palanca şi că ele sunt preţul simbolic pe care l-a plătit Kievul în schimbul tronsonului de cale ferată Etulia-Reni, cu peste 40 km drum de fier şi o infrastructură de miliarde? Că aceste poveşti îi trebuiesc Kievului, e clar. Şi Palanca, şi Giurgiuleştiul, şi calea ferată până la Reni sunt obiective strategice. Dar de ce se joacă de-a ţara Chişinăul? Mai ales că o face pe contul propriilor cetăţeni. Cine nu crede, să meargă la Palanca.
«Mai rău ca în fâşia Gaza…»
Pe 29 ianuarie, ziua în care la Bolşaia Koşniţea (reg. Viniţa) se făcea paradă din instalarea primului semn intermediar (formal) pe segmentul transnistrean al frontierei cu Ucraina, la Palanca pleca într-o vizită de documentare, la solicitarea localnicilor (1170 semnături), avocatul parlamentar Tamara Plămădeală. În drum, aflam că avocata a depus deja două sesizări la Curtea Constituţională (02.12.09 şi 15.01.10) prin care solicită recunoaşterea neconstituţionalităţii Protocolului adiţional, dat fiind că acesta încălcă flagrant două drepturi fundamentale ale omului: la libera circulaţie şi la proprietate. Ajunşi la faţa locului, aflăm că după vizita de acum o lună a premierului V. Filat şi ministrului de Externe, Iu. Leancă, lucrurile rămân neschimbate. Satul şi localnicii sunt în continuare prizonierii situaţiei. Reproduc câteva declaraţii: «drumul nostru a devenit un zid…», «dacă mergem la tăiat stuh sau lemne în baltă, suntem opriţi sau alungaţi de grăniceri», «între casa mea şi cote stau grănicerii, nu pot trece fără permis», «nici un autobus nu se mai opreşte să ne ia spre Odesa. Dacă urcăm în vreun transport de ocazie, suntem daţi jos la vama Ucrainei, amendaţi şi ni se ia şi marfa», «suntem mai ceva decât în fâşia Gaza, fără paşaport şi buletin nu poţi ieşi din casă».
Cusut cu aţă albă
O consultare mai atentă a avizelor la Tratatul de frontieră cu Ucraina şi Protocolul adiţional Palanca (1999) te umple de groază. Toate ministerele de resort îşi dau acordul. Culmea, Ministerul Securităţii – nicio obiecţie. Internele-«0». Armata -acelaşi lucru. Justiţia şi Drumurile, până la urmă, cedează şi ele. Deşi se vede de la o poştă că Protocolul (Tratatul în sine nu trezeşte îndoieli) nu e din context, nu are ce căuta într-un Tratat de frontieră. E cusut cu aţă albă. Tronsonul de 7.78 km este parte a teritoriului interior al R. Moldova: până la Maiaki sunt 4 kilometri (un capăt al autostrăzii care se vrea cedată), iar spre celălalt capăt de la Udobnoie – 2,5 kilometri. Dacă la Giurgiuleşti Ucraina a strămutat, arbitrar, linia de frontieră pe partea moldovenească a teritoriului cu 700 m (din 1150 m), la Palanca situaţia este cu totul alta. Şi statutul teritoriuliui este altul (implică articolele 1,3 din Constituţie) şi efectele – altele (lezează mai multe drepturi fundamentale ale omului). Să nu-şi fi dat seama de acest lucru, în 1999, niciun ministru? Să nu conştientizeze acest lucru nici şefii de azi ai aceloraşi ministere? Sau nu-i interesează consecinţele?
Continuare în nr. următor
Petru GROZAVU
