Principală  —  IMPORTANTE   —   Despre „eliberarea” celebrată de Dodon

Despre „eliberarea” celebrată de Dodon

Preşedintele R. Moldova, Igor Dodon, a decis să celebreze pe 24 august 2017 numita de el „eliberare a Moldovei de fascism”. Sunt convins, I. Dodon habar nu are prin ce drame teribile au trecut oamenii, locuitori ai interfluviului pruto-nistrean în anul 1944 şi următorii, ce l-au succedat. Să recapitulăm din istorie.

Prima „eliberare”

La 16 martie 1944, forţele militare ale Frontului II Ucrainean au ajuns la Nistru – frontiera de stat a României. În pofida rezistenţei opuse de ostaşii români, alături de cei germani, în următoarele trei zile, trupele sovietice au cucerit Soroca şi încă 40 de localităţi basarabene, iar pe 26 martie 1944 ostaşii Armatei roşii au ajuns la Prut, luând sub control localităţile Otaci, Drochia, Râşcani, Floreşti, Bălţi ş.a. Pe teritoriile ocupate de sovietici, populaţia locală a fost constrânsă să hrănească militarii Armatei roşii, fapt ce a dus la o serioasă penurie de produse alimentare (august 1944). Băştinaşii au fost mobilizaţi la munci periculoase vieţii şi sănătăţii: în condiţiile bombardamentelor, ei au fost forţaţi să restabilească căile ferate Râbniţa-Floreşti şi Bălţi-Edineţ, să cureţe Prutul de „munţi de cadavre, ce împiedicau curgerea apei”. Aşa cum remarcă profesorul Valentin Beniuc, în urma deciziei Consiliului Comisarilor Poporului al RSS Moldoveneşti (CCP al RSSM) din 29 aprilie 1944, bărbaţi, femei şi copii din Orhei, Susleni, Criuleni, Bravicea au fost mânaţi la anihilarea minelor, puse în pământ de forţele militare germane şi române la retragere. Numai în raioanele Corneşti şi Ungheni au fost curăţate 105 ha de teren minat, pe care şi-au găsit moartea sau au fost rănite 377 de persoane civile, basarabeni. Oamenii erau forţaţi să se ia la braţ unii cu alţii şi să meargă pe câmpul minat. Cei care călcau pe mine erau ucişi sau grav răniţi. Răniţii erau împuşcaţi de trupele NKVD, altfel spus – erau „eliberaţi” de chinuri.

Concluzie: în primăvara anului 1944, sovieticii au intrat cu forţele lor militare în România, aducând cu ei „guvernul”-marionetă al numitei RSSM, au mobilizat lumea la munci forţate fără a se gândi la recompensă bănească sau materială, au trimis la moarte sigură bărbaţi, femei, copii care dezamorsau minele amplasate de trupele româno-germane la retragere.

A doua „eliberare”

Linia frontului s-a stabilizat pe segmentul Ungheni—Orhei şi la est spre Nistru. Pentru a se pregăti de ofensivă (viitoarea operaţiune militară numită de sovietici „Iaşi-Chişinău”), la 5 mai 1944, Înaltul Comandament sovietic a decis să evacueze populaţia din zona frontului spre nordul RSSM. Conform deciziei CCP al RSSM din 8 mai 1944, toată populaţia din Ungheni, Corneşti, Bravicea, Orhei, Susleni, Dubăsari, Slobozia şi Criuleni urma să fie evacuată, iar din raioanele Făleşti, Sângerei, Chiperceni, Grigoriopol şi Tiraspol – evacuată parţial. Conform arhivelor, au fost evacuate cu forţa 71 461 familii, care numărau 263 777 de persoane. Cei supuşi evacuării s-au împotrivit care şi cum a putut. Şi asta pentru că autorităţile comuniste nu au creat condiţii pentru evacuarea oamenilor şi lipsea siguranţa că proprietăţile lăsate vor fi neatinse. Chiar dacă omitem unele abuzuri şi decizii proaste ale guvernării sovieticie, nu putem trece cu vederea lipsa condiţiilor sanitare şi de igienă, ceea ce a dus la o explozie a tifosului exantematic (în iunie 1944 de tifos erau afectate 4351 de persoane, câteva mii decedând).

La 20 august 1944, trupele sovietice au trecut în ofensivă, iar la sfârşitul lunii, cei supuşi evacuării au revenit la casele lor, descoperind că militarii sovietici nu doar au curăţat depozitele şi beciurile de provizii şi băuturi, dar au şi scos uşi, ferestre, au rupt garduri etc., toate acestea sub pretextul „necesităţilor de război”. Întorşi din numita „evacuare”, slăbiţi de foamete şi boli, „oamenii şi-au găsit casele distruse, iar averea prădată. Într-o stare deplorabilă erau şcolile, clădirile administrative, bisericile”. Iată ce-şi aminteşte Efim Şalin despre revenirea familiei sale din evacuare: „Pe la sfârşit de august [1944], am primit o veste îmbucurătoare. S-a anunţat ca fiecare să se întoarcă la casele lor. Îmi amintesc cât de înviorată era acea zi. Drumul se îndesea cu căruţe, unii o luau pe jos, că ar fi mai aproape. Când am ajuns în sat, ne apucase o mare jale. Satul [Ocniţa-Răzeţi, comuna Cucuruzeni, raionul Orhei] era de nerecunoscut: ogoare nesemănate, îmburuienite, de nu se vedea omul… Îmi amintesc cum mama nu se putea opri din plâns de cum arăta casa şi ograda noastră: buruiană toată ograda, ca la tot satul, uşile de la casă, sarai, de la beci erau luate, ferestrele – stricate. În beci rămăseseră numai butoaiele goale cu fundurile găurite de gloanţe, plutind în vinul vărsat, amestecat cu apă de ploaie. Multe lucruri din casă nu s-au mai găsit…”. În monografia menţionată, profesorul V. Beniuc a prezentat scene de groază privind comportamentul militarilor ruşi: case transformate în grajduri pentru cai, biserici vandalizate cu icoane găurite de gloanţe şi călcate cu picioarele. Autorul a depistat cine au fost „eliberatorii”-vandali: militarii brigăzii motorizate nr. 56 a Armatei 52.

Concluzie: sub pretextul ocrotirii vieţii oamenilor în zona confruntării militare, sovieticii au forţat lumea să plece în locuri neadaptate traiului, impunându-i să îndure foame, neasigurându-i detergenţi şi alte lucruri necesare vieţii cotidiene, ceea ce a dus la o explozie a tifosului exantematic şi la moartea câtorva mii de oameni. Gospodăriile lăsate au fost devastate („eliberate”) de militarii sovietici sub pretextul „necesităţilor” de război. Biserici şi mănăstiri au fost vandalizate.

A treia „eliberare”

La 23 august 1944, la Bucureşti, regele Mihai I a ordonat arestarea mareşalului Ion Antonescu, a numit alt prim-ministru, a anunţat ieşirea României din războiul cu statele şi popoarele Coaliţiei antihitleriste, declarând război Germaniei. La 24 august 1944, trupele sovietice au cucerit Chişinăul – capitala RSSM. Acea zi a fost considerată de sovietici ca „zi a eliberării Moldovei de sub cotropitorii fascişti germano-români”.

Operaţiunea militară „Iaşi-Chişinău”, numită „cea de-a şaptea lovitură stalinistă”, între altele, s-a încheiat cu restabilirea regimului comunist în RSSM. Reprezentanţii regimului totalitar sovietic (militari, activişti ai PC (b) din URSS, administratori) s-au comportat brutal cu populaţia băştinaşă. Ei îşi dădeau aere de „eliberatori”, de „victorioşi”, mulţi, în stare de ebrietate, arestau şi maltratau civilii, violau sau încercau să violeze tinere sau femei etc., etc. Revenită în Basarabia (RSSM), puterea sovietică a realizat mobilizarea totală a bărbaţilor. Dacă până la venirea Armatei roşii pe teritoriul numitei RSSM, în localităţile rurale erau 343 000 bărbaţi, în decembrie 1944 rămăsese doar 77  719 (sau circa 10 % din forţa de muncă!). Restul – 265 281 – au fost mobilizaţi în felul următor: în Armata roşie (Fronturile 2 şi 3 Ucrainene) – 123 776 persoane, în districtele militare Harkov, Odesa şi Kiev – 91 978 persoane, în NKVD – 378 persoane, în unităţile militare dislocate la frontiera cu România – 966 persoane. Restul bărbaţilor, de regulă – de alte etnii decât români (găgăuzi, cehi, unguri etc.), dar şi români, au fost trimişi la întreprinderile industriei grele din Federaţia Rusă sau la scos cărbune în minele din Dombas. A treia parte din cei mobilizaţi au fost trimişi la şcoli de meserii (ucenici), (în limba rusă fabricino-zavodskie şcolî, FZO – şcoli din cadrul uzinelor şi fabricilor).

Bărbaţii moldoveni, mobilizaţi pe front, de multe ori – tata cu feciorii, sau fraţi, rude, necunoscând limba rusă, neinstruiţi, au fost trimişi pe cele mai primejdioase sectoare ale Frontului de Est – la Balaton (Ungaria), la Konigsberg sau Berlin (Germania) -, unde au fost folosiţi în calitate de carne de tun. Circa 50 000 de moldoveni nu s-au întors de pe câmpurile de luptă. Dar pentru basarabeni războiul nu s-a încheiat la 9 mai 1945, odată cu capitularea necondiţionată a Germaniei. Ei au fost urcaţi în trenuri şi duşi să lupte împotriva Armatei japoneze în Manciuria şi nordul Coreii, pentru satisfacerea ambiţiilor politice ale regimului stalinist. Ca rezultat, I. Stalin şi-a satisfăcut orgoliul – cel puţin jumătate din Coreea a devenit comunistă. Rămâne comunistă până în ziua de astăzi, avânt un regim totalitar de origine stalinistă, necooperant cu lumea civilizată. Iată că Igor Dodon a găsit limbă comună cu reprezentanţii Coreei de Nord. Dar acesta e alt subiect.

Concluzie: ceea ce a urmat actului din 24 august 1944 a însemnat un dezastru pentru basarabeni. Am avut mii de tineri şi bărbați mai în vârstă care nu s-au mai întors de pe fronturi, tineri trimişi la munci grele, în condiţii vitrege, peste frontierele RSSM, mulţi din ei nu s-au întors, rămânând cu traiul la locurile de muncă, întemeindu-şi acolo familii. Pe teritoriul RSSM – administraţie rusească, îngâmfată, în stare de ebrietate (cu excepţii, bineînţeles), venită cu tot cu familii, stabilită în apartamentele confiscate de la proprietarii de drept şi de fapt.

Am putea continua la nesfârşit. Bineînţeles, basarabenii au opus rezistenţă ocupantului sovietic: au fost cazuri de rezistenţă armată; bărbaţii s-au ascuns în faţa mobilizării totale, promovate de ocupantul bolşevic. Subiectul merită dezvoltat: să nu se lase impresia cum că moldovenii au fost entuziasmaţi de „eliberatorii” care „uitaseră” să plece.

Întrebare firească: Igor Dodon ce doreşte să celebreze la 24 august 2017? Ce fel de concert în Piaţa Marii Adunări Naţionale?

Răspuns: Igor Dodon va sărbători începutul marii tragedii a basarabenilor – 24 august 1944, punctul de pornire a re-comunizării României dintre Prut şi Nistru, a celei de-a doua ocupaţii sovietice, numită de Dodon „eliberare”.

Anatol PETRENCU , doctor habilitat în istorie