Deschiaburirea şi colectivizarea în RASSM – teroare contra ţărănimii

Un nou episod despre crimele comise de regimul totalitar comunist în teritoriul din stânga Nistrului vizează perioada Noii Politici Economice, care în spaţiul rural din RASSM a început să se soldeze cu efectele scontate abia în a doua jumătate a anilor ’20, întrucât, în anii 1924—1925, această regiune a fost bântuită de încă o foamete, neelucidată deocamdată în istoriografie.

Renunţarea la rechiziţiile forţate de cereale, practicate în timpul aşa-numitei politici a “comunismului de război”, şi substituirea acestora cu impozitul în natură a reanimat, într-o anumită măsură, agricultura, contribuind şi la o relativă ameliorare a situaţiei ţăranilor. Factorul cointeresării personale a ţăranului producea efecte pozitive. După ce-şi onora obligaţiunile sale faţă de stat, ţăranul putea să-şi vândă surplusul de produse agricole la preţuri avantajoase, reglementate de piaţă.

Din dorinţa de a stoarce un beneficiu maxim, necesar pentru realizarea planurilor grandioase ale industrializării, autorităţile comuniste reduc preţurile de achiziţie pentru producţia agricolă de o aşa manieră, încât aceasta îi determină pe ţărani să refuze să-şi vândă surplusurile de produse agricole. În consecinţă, se declanşează criza colectărilor de cereale. Către anul 1927 colhozurile întruneau 8% din numărul total al ţăranilor din RASSM.

Congresul al XV-lea al PC(b)R (1927) a stabilit ca sarcini prioritare lichidarea „chiaburilor” ca clasă şi colectivizarea forţată a agriculturii. În RASSM, chiar şi în baza evaluării efectuate de autorităţi, „chiaburimea” era aproape inexistentă. În 1929 ea alcătuia circa 2,7% sau 3.176 de gospodării. Peste un an după demararea operaţiunii de lichidare a „chiaburimii” şi de colectivizare forţată, această categorie s-a redus până la 1,8% (2.325 de gospodării). În RASSM, către 1 martie 1930, au fost încorporate în colhozuri 53.766 de gospodării ţărăneşti sau circa 45% din numărul lor total.

La Moscova şi Harkov (capitala de atunci a RSS Ucrainene) aceste rezultate au fost considerate nesatisfăcătoare. În consecinţă, au fost demişi secretarul Biroului regional al partidului, H. Bogopolski, şi comisarul pentru finanţe, T. Pascari. În RASSM lichidarea „chiaburimii” s-a produs în baza aceluiaşi calapod, utilizat în celelalte regiuni ale imperiului sovietic. Aceasta a fost divizată în trei categorii. Primele două categorii erau deposedate de bunuri şi trimise la închisoare sau în lagărele de concentrare. Cea de-a treia era lipsită de dreptul de a locui în satul natal, fiind obligată să se strămute în altă parte a regiunii.

Abuzurile la care s-au dedat autorităţile comuniste din „autonomia moldovenească” în procesul deschiaburirii au fost mai mari decât în alte părţi, întrucât acestea, din cauza prezenţei mai mult decât modeste a acestei categorii, pentru a-şi asigura o atitudine binevoitoare din partea superiorilor, au inclus în listele celor „deschiaburiţi” şi deportaţi mai mulţi reprezentanţi ai ţărănimii mijlocaşe şi chiar ai celei sărace.

Începând cu luna aprilie 1930, ţăranii părăsesc colhozurile, aceasta semnificând un eşec catastrofal al campaniei de colectivizare. Situaţia n-au putut-o salva nici emisarii trimişi de la Harkov pentru a curma acest proces. I. Iliin l-a substituit în funcţia de lider comunist al „autonomiei” pe H. Bogopolski. De astă dată, eşecul catastrofal era interpretat prin prisma exceselor în exercitarea presiunii asupra ţăranilor de a accepta colectivizarea.

Cu toate măsurile întreprinse, procesul de destrămare a colhozurilor n-a putut fi stopat. Către 10 iunie, în colhozuri mai rămăseseră doar 24,9% din gospodării, iar către 1 octombrie – doar 18,6%.

Autorităţile locale, instigate de la centru, au recurs la procedee mult mai dure – ameninţări cu „deschiaburirea”, deportări. Satele sunt din nou invadate de agitatori şi de împuterniciţi de tot soiul, care desfăşoară o agitaţie menită să-i convingă pe ţărani să accepte colectivizarea. Metodele de convingere erau îmbinate cu cele de constrângere. Sunt reluate deposedările de bunuri şi deportările. În felul acesta, în februarie 1931 procentul colectivizării este majorat până la 41,6%, iar către 1 iunie – până la 67% din numărul total de gospodării ţărăneşti. În august Moscova constata că procesul de colectivizare în RASSM era considerat, în temei, încheiat. În realitate, evoluţiile ulterioare din satele „autonomiei moldoveneşti” au demonstrat inconsistenţa unor atare constatări. A urmat un nou reflux al ţăranilor din colhozuri, este adevărat, de proporţii mai mici.

În vara anului 1932, pe fundalul unei foamete cumplite, mii de colhoznici din Ucraina depun cereri de părăsire a colhozurilor. La 20 iunie 1932, din cele circa 6.000 de cereri ale colhoznicilor din 239 de colhozuri ale RSSU, 362 erau înaintate de locuitori din RASSM. Peste zece zile, secţia politică secretă a OGPU a Ucrainei făcea o precizare în acest sens. Numărul cererilor, la scara RSSU, crescuse la 7929, iar al colhozurilor la 309. În cadrul RASSM, numărul cererilor era de 261.

Conform datelor furnizate de Centrul colhozurilor din RSSU, în decursul anului 1932, în RASSM au părăsit colhozurile 5829 de persoane. Dacă vom compara cu datele pentru alte trei regiuni ce figurau în acest raport (reg. Kiev – 6874, Viniţa – 10300, Harkov – 9973), raportate la numărul populaţiei celor patru entităţi teritorial-administrative, atunci ar reieşi că în RASSM s-au înregistrat cele mai înalte cote ale acestui proces. Indirect, am putea deduce că şi situaţia în RASSM era una dintre cele mai grave.

La 1 ianuarie 1933 ponderea gospodăriilor colectivizate era de 62,1%, pentru ca, la sfârşitul aceluiaşi an, să înregistreze o creştere nesemnificativă, oprindu-se la limita de 64,6% pentru următorii doi ani.

În felul acesta, mai mult de o treime dintre gospodăriile ţărăneşti din RASSM, în ciuda tuturor ameninţărilor şi măsurilor represive aplicate, refuzau cu obstinaţie să se conformeze unui atare comandament.

În acelaşi timp, pe fundalul unei situaţii dramatice, continuă politica rechiziţiilor de cereale. Ţăranii, aduşi la disperare, în condiţiile unei foamete cumplite, erau în imposibilitatea de a onora planurile de rechiziţie. Maşina represiunii făcea abstracţie de atare realităţi, aplicând în continuare sancţiuni drastice contra „sabotorilor”. Doar din august până în noiembrie 1932 „troicile” şi tribunalul special ale GPU a RASSM au condamnat 1108 persoane pentru sabotarea rechiziţiilor de cereale.

Va urma


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *