„Deportările s-au încheiat, dar liberi nu suntem nici astăzi”

Duminică, la Chişinău, în premieră după 1990, în mod public şi oficial au fost comemorate victimele deportărilor sovietice din Moldova, începând cu 22 aprilie1938 în Transnistria şi terminând cu 1 aprilie 1951 în Basarabia.

Dacă nu se întâmpla să moară Stalin, în 1953, nu se ştie dacă calvarul deportărilor s-ar fi încheiat aici, deşi, într-o formă sau alta, ele nu au încetat niciodată: 28 iunie 1940 a continuat cu 13 iunie 1941, a urmat foametea din 1946—1947, după care deportările din 6 iulie 1949 şi 1 aprilie 1951, urmate de desţelinirea Kazahstanului (1956) şi valorificarea (comsomolistă) a Siberiei (1982), ca să nu mai pomenim aici de operaţiunile militare «internaţionaliste» din Ungaria (1957), Cehoslovacia (1968), Afganistan (1979—1988). Deportările, ca şi actul ocupaţiei sovietice din 28 iunie 1940 (urmare a Pactului germano-sovietic Ribbentrop-Molotov), au fost nu doar tragedii de Ţară, ci şi de familii. În urma anexării Basarabiei şi Nordului Bucovinei de către sovietici, României i s-au luat circa 15% din teritoriul naţional (44.422 km.p., şi 3 mil. 200 mii populaţie (Basarabia), plus 6 mii km. p. şi circa 500 mii persoane în Nordul Bucovinei).

3000 de vagoane pentru Basarabia

28 iunie punea începutul unei ere criminale fără precedent în spaţiul românesc de la est de Prut, după ce NKVD-ul sovietic experimentase deja în stânga Nistrului. Deşi numărul real al victimelor deportărilor staliniste rămâne încă unul aproximativ (accesul la dosarele deportărilor a fost doar parţial desigilat), Moldova de la est de Prut (inclusiv Transnistria) s-a ales în urma celor 4 valuri de deportări – 1938, 1941, 1949, 1951 cu circa 600.000 de deportaţi, în afara celor 300.000 omorâţi prin foamete, a zecilor de mii împuşcaţi fără judecată sau terminaţi în gropile de var. Basarabia şi Transnistria au fost exilate în Siberia şi Asia Centrală, pe adrese care trebuie trecute în toate pomelnicele bisericilor din Moldova: Novosibirsk, Omsk, Tomsk, Krasnoiarsk, Tiumen, Kurgan, Aktubinsk, ASS Komi, Kzîl-Orda, Cikment, Jambul, dacă ar fi, cumva, doar acestea. 60 de eşaloane şi aproximativ 3000 de vagoane au dus şi au împrăştiat prin pustietatea Siberiei şi Kazahstanului familii şi destine care, de cele mai multe ori, nu s-au mai putut regăsi decât prin înştiinţările de deces. Deputatul Oleg Serebrian nu exclude că, în perioada 28 iunie 1940 – 27 August 1991 (declararea Independenţei), numărul jertfelor comunismului în Moldova s-ar putea ridica la cel puţin un milion.

Clopotele, care au lipsit

Duminică, în Piaţa Marii Adunări Naţionale din Chişinău, lumea trecută prin calvarul deportărilor, însoţită de copii şi tineri, a cerut oficialităţilor prezente la eveniment două lucruri, pe care, de altfel, le-au mai cerut şi altor guvernări: pentru cei vii – egalarea în drepturi cu veteranii celui de-al doilea război mondial, iar pentru cei pierduţi în hăul Siberiei şi Kazahstanului – monument în Scuarul Gării de Trenuri. «Altfel, noi nu vom scăpa niciodată de povara deportărilor. Deportările s-au încheiat, dar liberi nu suntem nici azi», remarca de la tribuna centrală preşedintele Asociaţiei Deportaţilor şi Deţinuţilor Politici, Valentina Sturza. Premierul Vlad Filat şi primarul general de Chişinău, Dorin Chirtoacă, s-au angajat, public, să dea curs solicitărilor, în prezenţa celor circa 10 mii de participanţi la eveniment. Din acelaşi mesaj al primarului, dar şi al altor oficiali, ar mai fi de reţinut câteva lucruri, care nu ar trebui să rămână la condiţia de simplu enunţ:

1 ziua de 13 iunie (de ce nu 28 iunie, că de aici vine drama?) să fie declarată în Moldova Zi de Doliu Naţional, cu coborârea drapelelor în bernă;

2 condamnarea oficială a comunismului;

3 adoptarea în mod imperativ a două legi: Cu privire la reabilitarea victimelor regimului comunist şi Legea Lustraţiei, pentru a-i identifica pe autorii crimelor comunismului;

4 editarea unui manual şcolar «Despre crimele comunismului»;

5 deschiderea unui Muzeu al deportărilor şi înfiinţarea unui Institut pentru studierea crimelor comunismului;

6 autorităţile R. Moldova, urmând exemplul Poloniei şi Ucrainei, să ceară Federaţiei Ruse, succesoarea de drept a URSS, recunoaşterea oficială a crimei de genocid săvârşite de regimul sovietic în R. Moldova.

Evenimentul s-a încheiat cu o procesiune de doliu la locul viitorului monument al deportărilor din Scuarul Gării de Trenuri. S-au depus coroane şi flori, s-au aprins lumânări, s-au rostit rugăciuni, s-au pomenit nume din rândul celor plecaţi. Fiecate a trăit clipa acestei drame ca pe una mereu prezentă. Ceea ce a lipsit, poate, cel mai mult evenimentului de duminică au fost clopotele, bătaia clopotelor Catedralei, care ar fi fost să umple de lumină durerea zilei.

Petru Amariei