Principală  —  Ştiri  —  Politic   —   Copiii bandiţilor sau unde "dispar"…

Copiii bandiţilor sau unde „dispar” gangsterii

290-copiiMotto: „Сын за отца не отвечает?”
(Din rusă – „Fiul pentru tată nu răspunde?”. Afirmaţia este a lui Iosif Stalin. În original este fără semnul întrebării)

„Tatăl meu e vânător, iar eu sunt al lui fecior!”

Încă de când eram mic şi citeam cărţi romantice, m-a interesat cum apar „răii”. Pur şi simplu, nu înţelegeam de ce unii sunt răi, iar alţii buni. Iată, se naşte un om – copil curat şi inocent, începe viaţa, mă gândeam eu, nimic nu promite ca el să devină un „rău” şi, uite, devine criminal, bandit, hoţ etc.

Cine e de vină? Părinţii? Societatea? Providenţa? Sau aşa e setat universul: cineva trebuie să fie bun, iar cineva trebuie să fie altfel, ca acel cineva, bun, să poată fi ca atare?! E o întrebare care, probabil, nu-şi va afla niciodată un răspuns definitiv. Şi nu e din cauza complexităţii factorilor ce influenţează formarea personalităţii, ci din cauza relativităţii aprecierilor – ce e bine şi ce e rău; or, nu e o chestie atât de clară cum pare la prima vedere.

Dar nu originea „maleficului” şi nici efectele „benefice” ale răului mă animă acum. Mă interesează ceva foarte practic şi pământesc. Tema ar fi „Copiii bandiţilor”, „bandiţii” fiind o noţiune generică ce include toate tipurile de „răi mari” (nu şi criminalii comuni): capii lumii interlope, funcţionarii (din eşaloanele superioare) de stat corupţi, întreprinzătorii criminali. Aici trebuie să facem o explicaţie. Toate aceste grupuri sunt faţete ale unui fenomen social, ele nu există distinct, ci ca o (mal)formaţiune unică. Statul, crima organizată şi businessul sunt reprezentaţi în egală măsură şi formează o ideologie constituită pe principiul „acum, aici, cât mai mult, alţii nu contează”.

Cred că fiecare poate identifica reprezentanţi ai acestui „strat” în mediul social de la noi. Nu va fi o exagerare dacă vom spune că, practic, toţi (cu excepţii neglijabile) protagoniştii vieţii noastre sociale vin de acolo, sau sunt cumva afiliaţi acestei zone. Toţi au sau au avut anumite conexiuni cu lumea interlopă, au creat anumite afaceri profitând de relaţiile criminale şi, fie sunt deja în zona publică, fie încearcă să pătrundă în ea, compilând în acest scop un CV elegant şi o imagine eroică ce ar putea cuceri „masele”.

Să ne aducem aminte de anii ’90, ai marilor „neclarităţi” şi ai vânturilor războinice. Ideologia veche, fundamentată pe dezideratul utopic al anihilării competitivităţii sociale, s-a prăbuşit. Lumea, peste noapte, a ajuns lipsită de justificare morală; religia nu era (şi nu este) pregătită să sprijine existenţă, construcţiile sociale şi legea (foarte slabe) erau compromise prin succesiunea celor preexistente, iar ideea „eliberării” (inclusiv cea naţională) se prezenta atât de romantic (la început), încât mărginea cu anarhismul.

Omul vechi, socialist, a devenit un străin. Lipsit de repere, siguranţă şi dexterităţi individualiste, el a fost „lăsat pe cont propriu”. O stare necunoscută, extrem de stresantă pentru el. Majoritatea s-a transformat în carne de tun pentru marea construcţie a viitorului „altora”. Puţini, cei care au înţeles sau au simţit că acestea sunt timpurile „marilor oportunităţi”, s-au avântat în tumultul dezordinii pentru a profita de şansa unică. Cine au fost aceşti „eroi ai haosului”? Acei de aveau profilul psihic cel mai potrivit pentru a accepta incertitudinea.

În primul rând, interlopiştii. Cine dicta standardele comportamentului de afaceri şi diriguia realizarea acestora, împărţea protecţie şi judeca conflicte? Criminalii. Nu vom detalia că această situaţie a fost favorizată de existenţa unei structuri a lumii criminale foarte bine organizată – probabil, în istorie nu a existat o antisocietate mai trainică, viabilă şi coerentă ca lumea criminală a URSS. Avea toate instrumentele instituţionale puse la punct: o ierarhie structurată după competenţe, având în frunte conducători cu o autoritate (neformală) la care niciunul dintre secretarii PCUS nu putea visa, sistem fiscal şi de asistenţă socială, structuri de forţă, judecată şi chiar sistem de drept (!).

Fireşte, instituţiile statului nu puteau face faţă provocărilor „tranziţiei” şi lumea criminală a preluat o bună parte dintre funcţiile de ordonare a vieţii sociale. În consecinţă, toată societatea a căpătat trăsături interlope. Standardele de succes, imaginile sociale atractive, comportamentul socialmente avantajos, chiar şi limbajul au fost afectate de cultura lumii criminale. Despre politică şi business putem să nu vorbim – dacă în politică prezenţa lumii criminale era cumva intermediată, apoi afacerile au devenit zona intereselor directe ale lumii criminale.

Aşa arată tabloul anilor ’90. Am dedicat atâta spaţiu acestui subiect deoarece, dacă vrem să înţelegem filosofia celor care s-au edificat în această perioadă, trebuie să înţelegem „Zeitgeist”-ul (spiritul timpului) de atunci. Acest spirit care a alimentat formarea noii filosofii existenţiale şi care, dacă ne uităm mai atent, îl vom regăsi în realitatea curentă.

Businessmenii, bandiţii, funcţionarii, politicienii anilor ’90 au trăit în spiritul „ideologiei momentului”. Viaţa se prezenta pentru ei „la prezent”, aşa cum este văzută din perspectiva filosofiei interlope. Prea mare era incertitudinea zilei de mâine pentru a construi planuri prea strategice, mai ales că setările sociale nu ofereau o perspectivă de durată. Deja pe la sfârşitul anilor ’90, se configura o nouă aşteptare a viitorului, se adunaseră destule capitaluri şi apăru necesitatea perpetuării acestora.

În continuare, bandiţii încearcă să formalizeze noul lor statut social, să se legifereze, pentru a obţine o siguranţă a continuităţii. Apar noi paradigme sociale, în care tot mai vizibilă e componenta pe care o vom numi succesiune. Să ţinem cont şi de faptul că, în pofida eforturilor de „înălbire”, aceşti „businessmeni de drumul mare” nu-şi puteau rescrie biografiile. Memoria socială este selectivă şi dependentă de imperativele momentului, iar faptele, odată produse, nu mai pot fi desfăcute. Astfel, dacă nu poate fi curăţat trecutul, s-ar putea curăţa viitorul.

Copiii, „copiii bandiţilor”, iată viitorul care poate şi trebuie curăţat. Îmi amintesc una dintre întrebările copilăriei mele: ce s-a întâmplat cu gangsterii din America anilor ’30, secolul trecut? Cunoaştem cum bântuiau pe atunci bandele mafiote. Când ne imaginăm SUA din acea perioadă, vedem pe fundal automate Thompson, tipi agili în costume vărgate, Al Capone şi reglări de conturi. Toate acestea dispar de pe arenă – să fi fost graţie abolirii prohibiţiei alcoolice, instituirii FBI-ului sau activităţii eficiente a poliţiei? Probabil, şi acestea şi-au avut efectul, dar, poate, cauza principală e faptul că mafioţii şi-au trimis copiii la Harvard, Standford şi Yeill?

Să ne întrebăm: cine ar vrea ca odraslele lui să înveţe la Harvard!? Răspunsul e clar – toţi. Acum, altă întrebare: cine poate să-şi trimită copiii la Harvard!? Răspuns previzibil – doar cei care au posibilitatea să cheltuiască circa 200 mii USD pentru cursul de studii. Şi, altă întrebare: cine va conduce mâine? Cei de au capitalul necesar, dar şi cunoştinţele necesare pentru asta. Capitaliştii-tehnocraţi sunt diriguitorii vieţii sociale. Ceilalţi, care nu au avut norocul să fie născuţi în familii de bogaţi, au şanse mizere să răzbată sus, acceptând, până la urmă, ceea ce le-a dat „soarta” şi servind drept garnitură socială pentru proliferarea celor puţini.

Presupoziţia de la care porneşte ştiinţa economică este „scarce of recources” (insuficienţa resurselor). Insuficienţa resurselor generează competiţia pentru ele. Viaţa este structurată ierarhic: cineva conduce, iar altcineva este condus. Dacă acelaşi instinct al vieţii ne împinge să lărgim spaţiul nostru existenţial, atunci nu putem să o facem decât pe contul aproapelui. Aceasta nu înseamnă că aproapele trebuie nimicit, nu, el doar trebuie subordonat ca să servească intereselor mele. Marele instinct al vieţii, în context social, se manifestă prin grija de asigurare, „cu orice preţ”, a viitorului progeniturilor, or aceasta este finalitatea expansiunii. Oamenii pleacă în Portugalia şi Rusia pentru a lucra la negru şi a cumpăra cele necesare copiilor, oamenii se prostituează pentru asta, oamenii fură şi ucid – tot pentru asta. E firesc să fie aşa? Nu ştiu, dar dacă acest lucru se întâmplă, înseamnă că e firesc.

Unii însă nu sunt în stare să procedeze ca atare. Ei nu sunt în stare să se promoveze şi să-şi promoveze odraslele, acesta fiind un alt subiect. Ceea ce ne interesează e componenta etică a tranziţiei de la părinţi-bandiţi la copii-inteligenţi. Or, orice intelectual este considerat rafinat doar dacă are şi o structură morală integră, posedând şi o judecată morală a răului. Totodată, ar trebui să existe şi o apreciere etică a activităţilor „protagoniştilor” anilor ’90, adică a părinţilor acestora.

E posibil aşa ceva? Nu cred. Nu va exista o condamnare a părinţilor de către copii, or, aceasta este împotriva naturii, fiind şi o manifestare a ingratitudinii faţă de cei care i-au născut şi i-au „făcut” oameni. Concluzia este transparentă.

Iurie Cuza, 
www.sictranzit.wordpress.com