Principală  —  Ştiri  —  Politic   —   Apărarea drepturilor la Paris pe…

Apărarea drepturilor la Paris pe ruseşte

În perioada 3—5 septembrie capitala Franţei a devenit capitala Drepturilor Omului datorită unei conferinţe internaţionale dedicate celor 60 de ani de la lansarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, organizată de ONU în cooperare cu autorităţile franceze. A fost prima reuniune internaţională de această amploare, chiar dacă evenimentul de la Paris a constituit cea de-a 61-a Conferinţă a organizaţiilor nonguvernamentale afiliate structurilor Organizaţiei Naţiunilor Unite, care se reunesc în fiecare an la sediul ONU de la New York.

Organizarea acestui eveniment în metropola pariziană se explică prin aniversarea celor 60 de ani de la adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, care a avut loc la 10 decembrie 1948 la Palatul Chaillot de la Paris. Locul de întâlnire al celor 1399 de participanţi a fost Maison de l’UNESCO de pe Avenue Suffren.

Programul celor 3 zile de conferinţă a fost generos în discursuri bilingve franco-engleze. Prin intermediul unei intervenţii video de la New York, secretarul general al Naţiunilor Unite, Ban Ki-moon, a adresat un mesaj participanţilor. La fel a făcut şi Ingrid Betancourt, ex-ostatica franco-columbiană a forţelor FARC, care a împărtăşit din experienţa şi ideile sale privind respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. După alocuţiunile din cadrul sesiunilor, cele mai dinamice dezbateri au avut loc în pauzele de cafea, în timpul cărora participanţii au avut ocazia să facă schimb de opinii, experienţe şi contacte.

Nu am bănuit că voi fi şi eu în centrul unor dezbateri aprinse. N-a fost vorba de Belarus, Moldova, Ucraina, Georgia sau de republicile din Asia Centrală, a fost vorba despre Estonia, stat membru al UE. Dezbaterea a fost iniţiată de o colegă a mea, Olga, care a declarat că Estonia este un stat absolut „nedemocratic”. Ea relata colegilor de la New York cum NU sunt respectate drepturile minorităţii ruse din Estonia. Ex abrupto, am întrebat-o pe colega din Estonia ce limbă vorbeşte, la care răspunsul a fost: „Rusa”. Atunci am întrebat-o dacă cunoaşte şi limba estoniană, la care

răspunsul a fost din nou evident: ”NU”. „Atunci nu e bizar să nu vorbeşti limba unei ţări pe teritoriul căreia te-ai născut şi ai locuit o viaţă întreagă, nu e oare o lipsă de respect faţă de aceasta? Atunci când vorbeşti de drepturi, oare nu ar trebui să ştii şi despre obligaţii faţă de acest stat?”

Dezbaterea a depăşit graniţele personale, pentru a ajunge la cele de natură geopolitică în momentul în care interlocutoarea mea a afirmat că pe cât de „nedemocratică e Estonia, pe atât de democratică e …Rusia, …unde există „o democraţie în felul ei”. Am întrebat ce fel de democraţie e în statul în care jurnaliştii care îndrăznesc să critice Puterea sunt ucişi ”din întâmplare”. Am făcut referire şi la cazul recent al jurnalistului Evloiev din Inguşetia, care a primit „din întâmplare” un glonte în tâmplă din revolverul unui reprezentant al forţelor de ordine ruse chiar cu câteva zile în urmă. Dezbaterea a atras atenţia responsabililor noştri de la New York, care au fost „încântaţi” să constate că doi dintre cei 15 studenţi internaţionali participanţi în cadrul Student Journalism Program şi-au exercitat din plin dreptul la libera exprimare, cu atât mai mult cu cât ”protagonistele” erau două reprezentante ale spaţiului ex-sovietic, motiv pentru care am fost invitate în faţa camerei video pentru a continua dezbaterea.

De această dată colega din Estonia a folosit cuvinte şi mai ”grele” la adresa guvernului estonian, neavând nici o reţinere în a afirma că actualul preşedinte al Estoniei este „o marionetă a SUA” şi întrebându-se retoric „ce caută” un stat ca Estonia în UE dacă nu respectă drepturile minorităţilor ruse, care „pot fi protejate doar de Rusia în prezent”. Îmi rămase să zâmbesc amar, încheind discuţia noastră, desfăşurată de altfel în limba engleză (deşi ambele eram cunoscătoare de limbă rusă), prin „Nu te îngrijora. Democraţia rusă va ajunge peste tot. Azi e în Georgia, mâine va fi în Ucraina, peste o zi în Moldova şi poate într-o zi – în Estonia”.

De altfel, acestea au fost aşteptările pe care le-am avut din partea celor care au intervenit în cadrul reuniunilor şi sesiunilor conferinţei. Am aşteptat să se vorbească franc şi deschis, de la tribuna ONU/UNESCO despre cazuri concrete de abuz asupra drepturilor omului, criticând şi condamnând prin forţa cuvântului state care nu sunt nici pe departe preocupate de respectarea acestor valori, doar că discursurile abstracte au eclipsat faptele şi cazurile concrete semnalate.

În fine, poate lipsa unor asemenea poziţii se explică şi prin absenţa unor importante organizaţii civile care n-au fost reprezentate la acest forum. Or, cele 534 de ONG-uri, reprezentând 74 de ţări, au fost în majoritate din SUA, Canada, Europa Occidentală. Dar ce se întâmplă în ţările africane, latinoamericane şi ex-sovietice? Or, o simplă analiză întreprinsă cu o hartă a lumii şi lista participanţilor în mâini, mi-a relevat faptul că din spaţiul ex-sovietic au fost prezente doar câteva organizaţii din Rusia şi una singură din Georgia, în timp ce celelalte democraţii post-sovietice au fost total absente.

Cert este că organizatorii, vizibil deranjaţi de această problemă a nonparticipării statelor problematice la acest for, adusă în discuţie şi susţinută de sală prin aplauze, s-au apărat prin a sublinia că nu e vina lor dacă alţi participanţi n-au reuşit să ajungă la această conferinţă din cauza dificultăţilor financiare, a obţinerii vizei sau neafilierii lor la structurile ONU. În consecinţă, mi-am permis să fac o sugestie privind schimbarea locaţiei pentru conferinţa de anul viitor, propunând să se renunţe la New York şi Paris, mergând mult mai aproape de cei care au nevoie de sprijinul comunităţii internaţionale. În final, am aflat că următoarea conferinţă, într-adevăr, va avea loc în America Latină.

Inessa Baban
Institut Français de Géopolitique
Paris, Franţa