Principală  —  Ştiri  —  Politic   —   Aici nu este Europa!

Aici nu este Europa!

Doi turişti germani, un automobil Land Rover, transformat într-o casă mobilă, şi Transnistria – reţeta ideală a unei călătorii cu probleme. Mathias Kolta şi Steffen Muller au sosit în R. Moldova la început de august. Mathias are 26 de ani, este jurnalist şi caută subiecte pentru articolele sale. Steffen, de 30 de ani, este geolog şi colectează mostre de pietre din ţările în care călătoreşte. Deşi au fost sfătuiţi să nu meargă în Transnistria, băieţii susţin că nimic nu ţi se poate întâmpla când ai paşaport german. 

Spre Tiraspol

Început de săptămână. Pe la amiază, pornim din Chişinău. Îi însoţesc, ca să-i ajut cu traducerea. Drumul spre autoproclamata rmn pare uşor. Repede ajungem la vamă. Automobilul, care seamănă mai degrabă cu un tanc, e oprit imediat. Mai în glumă, mai în serios, vameşii ne întreabă dacă ne-am pornit la război, după care încep să cerceteze maşina. Aceasta este echipată cu o bucătărie, aragaz, dulapuri şi un cort, care poate fi desfăcut pe timp de noapte. După ce curiozitatea vameşilor e satisfăcută, suntem îndrumaţi să mergem la ghişeul serviciului migraţional şi să completăm fişele despre identitatea noastră, durata şi locul şederii în rmn. Una rămâne la ei, alta, ştampilată, e restituită autorităţilor la ieşirea din Transnistria. Steffen, proprietarul maşinii, este invitat să facă o declaraţie cu privire la automobil şi să plătească taxa pentru drum. Femeia de la ghişeu, o drăguţă care rupea şi ceva engleză, îi spune lui Steffen că trebuie să plătească 8 USD şi 5 Euro, care pot fi achitaţi şi în orice valută de circulaţie regională: lei moldoveneşti, grivne ucrainene, ruble transnistrene sau ruble ruseşti. Ne urează drum bun şi ne asigură că declaraţia e valabilă până în octombrie şi că nu va trebui să plătim alte taxe dacă ulterior vom intra în rmn.

Capitala Sheriff

„Nu a fost atât de greu”, fac glume cei doi. Pe la 16.00, suntem la Tiraspol. Toţi trei – pentru prima dată. Sunt impresionată de curăţenia oraşului, dar şi de liniştea nespecifică pentru o „capitală”. Intrarea în oraş e deschisă de faimosul stadion Seriff. La câţiva metri distanţă, vedem o benzinărie cu acelaşi nume. Ne oprim să facem poze, dar imediat suntem atenţionaţi că nu avem dreptul. Ne conformăm şi plecăm mai departe. Statuia lui Lenin, în faţa unei clădiri imense, de tip sovietic, confirmă statutul de oraş comunist. În faţă, este parcat un jeep, ultimul model, un vestigiu al „inamicului” vestic. Matthias observă contrastele şi face poze. Suntem văzuţi şi ni se flutură pumnul. După o plimbare de câteva ore prin oraş, concluzionăm că aceasta este capitala Sheriff cu supermarket-uri Sheriff, cu magazine de articole sportive Sheriff şi cu benzinării Sheriff. În plus, prietenia dintre Transnistria, Rusia, Abhazia şi Osetia de Sud nu trece neobservată. Singurul semn al prieteniei dintre Chişinău şi Tiraspol este restaurantul Andy’s Pizza, situat chiar în centrul „capitalei” transnistrene.

Un mic „prezent” şi totul se rezolvă

La Tiraspol, Mathias şi Steffen planifică să se întâlnească cu un jurnalist de la radioul local. De câteva zile, însă, acesta nu răspunde la mesaje, îmi explică Mathias. Soluţia este fie să ne întoarcem la Chişinău, fie să plecăm la Odesa. În Transnistria, putem rămâne doar până la miezul nopţii. Steffen şi Mathias aleg Odesa. O nouă vamă, o nouă experienţă. După o serie de întrebări, cei doi sunt invitaţi cu paşapoartele la şeful de tură al serviciului migraţional. Acesta, care s-a prezentat, Nikolai, îmi spune să le traduc celor doi europeni că, dacă vor trece în Ucraina, nu vor putea reveni, deoarece nu au ştampilă de ieşire din R. Moldova. Dar eu pot închide ochii, un mic „prezent” şi totul se rezolvă, adaugă şeful de tură Nikolai. Steffen îşi aduce aminte că are nişte sticluţe de lichior german. „Nu, nu lichior, bani pentru lichior”, replică Nikolai. „Cât?” „Cât vă lasă inima”, zâmbeşte acesta. Steffen şi Mathias îmi spun să îi traduc că ei nu au mai avut asemenea experienţe şi nu cunosc „taxele”. Ne înţelegem cu 10 euro de căciulă. Băieţii pretind că le cad 20 de euro din portmoneu, primesc paşapoartele înapoi, iar Nikolai le urează drum bun şi le spune că, revenind, nu vor avea probleme.

Aici oamenii nu spun minciuni

După o zi de şedere la Odesa, reluăm calea spre Tiraspol. La vama transnistreană începe epopeea. Paşapoartele sunt înregistrate de un grănicer, care ne trimite la serviciul migraţional. După ce completăm fişele, paşaportul meu este înregistrat, Steffen şi Mathias sunt trimişi la şeful de tură, care invocă aceleaşi probleme ca şi Nikolai. Steffen şi Mathias se revoltă, zicând că nu vor mai plăti. Îi amintesc şefului de tură despre funcţionarul Nikolai, care ne-a asigurat că nu vom mai avea probleme. Îi spun direct că am plătit deja. Şeful îmi spune cu indiferenţă că asta a fost ieri. După un schimb de replici, băieţii ameninţă că vor suna la Ambasada Germaniei. Şeful zâmbeşte, semnează fişele şi ne dă liber. Ne urcăm în maşină, dar suntem opriţi din nou. Vameşii ne întreabă dacă avem declaraţie pentru automobil şi ne spun că trebuie să plătim 5 Euro – taxă pentru drum. Mathias şi Steffen susţin că deja au achitat taxa şi că au fost asiguraţi că nu vor mai plăti nimic până în octombrie. Funcţionarul ne spune că faptul nu se referă şi la taxele de drum şi ne direcţionează spre biroul vamal. Acolo, funcţionarul Nazarenko susţine că, de fiecare dată când se intră în rmn, se plăteşte o taxa de 5 Euro. Steffen roagă funcţionarul să-i prezinte actul care prevede acest lucru sau să îşi cheme şeful. Nazarenko ne spune să aşteptăm. Mathias sugerează să plătim şi să plecăm. Pentru Steffen, aceasta devine o chestiune de principiu. Peste o oră, apare şeful – Davidov Yuri. Ne dă să citim vreo 30 de pagini dintr-un „ukaz” local. Davidov ne arată articolul şi suma – 5 USD. Ne mai spune că a intrat în vigoare o altă hotărâre, prin care se percep euro şi nu dolari. Cedăm şi plătim. Nazarenko, fericit de izbândă, insistă să-i traduc lui Steffen că „aici nu e Europa, aici oamenii nu spun minciuni” (Zdesi ne Evropa, zdesi lyudi ne vrut). Prezentăm chitanţa unui vameş care ne lasă să plecăm.

La intrarea în Bender, indicatorul arată că Chişinăul e la dreapta. Şoferul se îndreaptă încolo, dar suntem opriţi de un miliţian care ne anunţă că marcajul interzice trecerea pe dreapta. Suntem conduşi la şeful de tură, care ne spune răspicat că va trebui să facă proces-verbal, iar amenda va fi de 199 de ruble transnistrene. Dacă şoferul nu achită, îi va fi confiscat permisul. Explicaţiile şoferului îl lasă rece pe şeful de tură al miliţiei rutiere, care ne întreabă ce bani mai avem. Steffen îi spune că are lei româneşti. Şeful de tură acceptă 50 de lei româneşti şi ne spune că îi va schimba dimineaţa la bancă şi va plăti el amenda lui Steffen.

Transnistria există, pentru că eu sunt aici

La ultimul punct de frontieră ajungem pe la 23.00. Suntem întâmpinaţi de şeful de tură al serviciului migraţional. El ne spune că ar fi o problemă. Steffen şi Mathias râd şi spun că ar fi fost o problemă dacă nu exista nicio problemă. Şeful ne arată că fişele migraţionale nu sunt ştampilate şi că datele celor doi germani nu sunt înregistrate. Fără ştampilă, nu îi las, ne spune şeful. Urmează să vă întoarceţi, adaugă acesta. Îi explic lui Anghelov că nu e doar vina noastră, dar şi a serviciului de migraţie transnistrean. Îl rog să ia legătura cu celălalt post. Anghelov îmi spune enervat că nu are numărul de telefon al celuilalt post şi că, potrivit legii, posturile nu au voie să comunice. La intenţia de a contacta Ambasada Germaniei, Anghelov răspunde că reprezentantul Ambasadei nu este recunoscut în Transnitria, pentru că nici Transnistria nu este recunoscută. „Dacă nu-i recunoscută, atunci nu există. Nici hotare nu există”, replică cei doi. „Există, pentru că eu sunt aici”, răspunde Anghelov, fluturând paşapoartele nemţeşti. Steffen şi Mathias acceptă calm situaţia şi spun că sunt gata să intre în acest joc. Mathias spune că i s-a întâmplat acelaşi lucru în Belarus. Ca răspuns la reacţia lui Anghelov, Steffen scoate un scaun din maşină şi începe să citească o carte. Eu vorbesc la telefon cu o prietenă din Chişinău, iar Mathias vorbeşte cu un angajat al Ambasadei germane. Peste câteva minute, suntem chemaţi la Anghelov. Ne spune că a vorbit cu superiorii şi că problema a fost rezolvată. Le restituie paşapoartele, dar nu înainte de a le citi o lecţie de morală. Îi numeşte needucaţi şi îi ameninţă că filmul înregistrat de camerele din vamă va fi trimis în Germania. La ieşirea din vamă suntem opriţi de trupele ruseşti de menţinere a păcii. Din curiozitate sau din plictiseală, ne cer paşapoartele. Cer să le explicăm de ce am fost reţinuţi la vamă, după care ne spun drum bun. Steffen şi Mathias sunt fericiţi că nu au cedat sub presiunea sistemului. Ei sunt siguri că au parcurs primul şi ultimul drum în Transnistria.

Daniela GUŢU