Principală  —  Ştiri  —  Politic   —   14 martie 1992, ora 03.30…

14 martie 1992, ora 03.30 noaptea

În această primăvară, se împlinesc 24 de ani de la evenimentele tragice din primăvara-vara anului 1992. Atât cât mai suntem în viață, cei care, nemijlocit, am participat la războiul pentru integritatea R. Moldova, e de datoria noastră să povestim tinerei generaţii despre confruntările sângeroase care au avut loc în 1992. Nu uităm că cele mai grele lupte s-au dat pe platourile Cocieri, Coșnița și la Tighina. Dacă despre luptele de la Cocieri și Tighina s-a mai scris câte ceva, atunci despre Coșnița găsim mai puține relatări în mass-media. În acest context, vreau să le împărtășesc cititorilor adevărul despre începutul războiului pe platoul Coșnița. De altfel, noțiunea de conflict poate fi atribuită neînțelegerilor de până la 14.03.1992, nu și acţiunilor de luptă declanşate după ambuscada din 14.03.1992 de către forțele separatiste. Atunci conflictul s-a încheiat, urmând un adevărat război.

558-petru-stalbeLa începutul primăverii din 1992, situația se agrava. Ofițerii de poliție conveniseră să organizeze posturi de pază la toate intrările în sat. La intrările principale polițiștii stăteau non-stop. Pe 13.03.1992, de la ora 20.00, la postul de poliție de lângă Fabrica de conserve, de serviciu erau polițiștii Vladimir Cotorobai, Alexei Roșco, Leonid Bulat și Anatol Dicusar. Pe la ora 02.30, în control venise mașina secției raionale de poliție, în care se aflau Ghenadie Vasilița, inspector de sector din s. Doroțcaia, Nicolae Cibotari și șoferul UAZ-lui, Nicolae Sotnicenco. Acest grup mobil de patrulare efectua controlul tuturor grupurilor la intrările din sat. Era foarte frig. Pentru a se încălzi cât de puțin, în mașină s-au urcat L. Bulat și A. Dicusar, iar A. Roșco și V. Cotorobai au rămas afară. La Fabrica de conserve se lucra în schimbul de noapte. A. Roșco și V. Cotorobai spun că s-au dus pe teritoriul fabricii să bea vreun pahar de suc.

Din amintirile lui Anatol Dicusar

Pe la ora 03.30, de mașină s-a apropiat un tânăr și a bătut în geamul la care se afla G. Vasilița. El le-a spus că, întorcându-se de la ferma de vite acasă, a fost oprit de niște oameni înarmați, care i-au zis să le transmită polițiștilor să iasă câte unul din mașină și să se predea. De la început, locotenentul de poliție G. Vasilița nu a luat în serios vorbele băiatului și i-a zis „să-și caute de drum”. După ce se îndepărtase, băiatul a fost chemat înapoi, fiind rugat să se urce în mașină. În timp ce povestea cum a fost oprit de oameni înarmați și trimis să le propună polițiștilor să se predea, N. Sotnicenco a încercat să pornească motorul. În acel moment, din două părți, au început să tragă în mașina polițienească focuri încrucișate. „Când au început a împușca, am dovedit să-l apuc pe băiat și să cad peste el. Am înțeles atunci că se trage din două direcții. Am luat automatul și am reușit să trag (după cum am aflat ulterior de la cazaci) 24 de cartușe. După ce au încetat împușcăturile, gardiștii s-au apropiat de mașină. N. Sotnicenco a fost omorât pe loc, acolo unde era, la volan. G. Vasilița, rănit la mână și la cap, a fost dat jos din mașină, prefăcându-se mort. N. Cibotari fusese rănit atât de grav, încât părea mort.

– Давай добъём его. (Hai să-l terminăm.)

– Оставь, răspunse altul. Он и так готовый. (Lasă-l, el și așa este gata.)

Fiind rănit la piciorul drept, am reușit să-mi scot din mașină vesta antiglonț. Împreună cu L. Bulat am fost luați prizonieri. Am înțeles că tot atunci a fost luat prizonier și tânărul care intrase în mașină și care ulterior fusese rănit.

Un tip a dat cadavrul lui N. Sotnicenco jos de la volan, urcând în locul lui. Probabil, mașina era defectată. O urni din loc cu greu, dar imediat se răsturnă. Țin minte foarte bine călăii, vreo 8 la număr, dintre care trei aveau aparate cu vedere nocturnă, fiind foarte bine echipați. Au strâns toate armele noastre și, lovindu-ne cu automatele în spate, alergând, ne-au dus până la postul lor din drumul spre satul Doroțcaia. Acolo, cei care au participat la această cursă s-au urcat într-o mașină și au plecat spre Dubăsari, iar pe noi ne-au aruncat într-o groapă. Un cazac propuse:

– Давай кинем этим румынам гранату в яму. (Hai să le aruncăm acestor români o grenadă în groapă.)

Pe la 04.00, Leonid a fost urcat într-o „Volgă”, fiind dus spre or. Dubăsari. Eu le spuneam că nu sunt polițist și că în mașină am nimerit întâmplător. Fratele mai mare își sărbătorea ziua de naștere, au venit niște rude să-l felicite, iar eu, din curiozitate, m-am urcat în mașină. M-au dus la podul de la Vadul lui Vodă. Primul autobuz de la Coșnița care se deplasa spre Chișinău a fost oprit de gardiști. Toți pasagerii au fost dați jos. Eram cu mâinile legate, iar piciorul rănit se inflamase. Dintre toți pasagerii s-a găsit unul care a spus:

– Я его знаю, он из Кошницы. (Eu îl cunosc, este din Coșnița.)

– Я видел его в полицейской форме. (L-am văzut în uniformă de polițist.)

M-au dus lângă digul de pe malul Nistrului. Vreo 5 gardiști, de la o distanță de 10-12 metri, au început a împușca din automate în jurul meu. Eram mai mult mort decât viu. Mi-au dezlegat mâinile. Tot atunci, de mine s-a apropiat o doamnă cu microfonul în mână, spunând că e de la o televiziune din Crimeea și că dorește să ia un interviu de la mine. A început să spună că eu aș fi unul dintre polițiștii capturați, care au aprins conflictul în Transnistria. Eu țineam una și bună că nu sunt polițist. La Coșnița se auzeau împușcături, explozii. Locotenent-colonelul Atamaniuc a dat comanda ca podul de peste râul Nistru să fie aruncat în aer. Am fost urcat într-un autobuz și, împreună cu coloana de mașini blindate a gardiștilor, prin satul Pârâta Nouă, am pornit spre Dubăsari. Coloana a fost atacată de ai noștri, dar totuși, până la urmă, cu geamurile autobuzului sparte, am ajuns la Dubăsari. Acolo am fost dus la sediul KGB, unde am fost interogat de Anatol Bevziuc. Acesta m-a întrebat numele. După ce i-am spus, am observat la el pe masă lista tuturor polițiștilor din satul Coșnița, cu toate datele biografice și cu locurile de muncă. Mi-a mai spus că eu am un frate, Petru Dicusar, angajat al Poliției Rutiere. După aceea, am fost dus la Finaghin, care a ordonat:

– В подвал его. (Dați-l în subsol.)

În subsol m-au bătut. A venit o femeie care a strigat la călăi:

– Отставить. (Lăsați-l.)

M-au dus la spital. Acolo m-au operat la piciorul drept, de unde mi-au scos un glonte. În salon eram 5 persoane. Mă păzeau 2 gardieni, care se aflau în coridor. Am fost ajutat de 2 persoane (atunci necunoscute) să evadez, răpindu-mă a doua zi din spital.

Mă gândesc că scopul organizării ambuscadei din 14.03.1992 a fost luarea de prizonieri, care ar fi trebuit să confirme că ciocnirile (conflictele) sunt provocate de poliția din R. Moldova, dar nu de separatiști.

Petru Stalbe