13 iunie 1941, primul val al deportărilor staliniste

Cum ar trebui să arate aceste monumente?

Isaie Cârmu, plastician

E o iniţiativă importantă. Ştiu că, într-un sat, un astfel de monument a şi fost înălţat din iniţiativa urmaşilor deportaţilor din acea localitate. E un gest creştinesc important pentru cei care vin după noi. Am avut intuiţia şi, în ultimele zile de viaţă ale mamei mele, am aflat de la ea lista celor deportaţi din satul meu de baştină, Pârjota, Râşcani. Şi unchiul Dumitru a contribuit la completarea acestei liste. Am înscris în ea 49 de nume. Păstrez acest document şi, ori de câte ori am ocazia, la emisiuni sau la slujbe bisericeşti, dau citirii această listă. Sunt martiri, inclusiv rudele mele deportate.

Maria Sarabaş, interpretă de muzică populară

Aş saluta din tot sufletul acest act. Aş face acest lucru avându-l în memorie şi pe bunelul meu din Câşliţa-Prut care, imediat după invazia Armatei Sovietice, la 28 iunie 1940, a fost închis pe vreo jumătate de an, după care a fost dus în Siberia, unde a fost surghiunit pentru 8 ani. Au fost deportaţi mai mulţi gospodari din satul meu, Câşliţa-Prut. Ei toţi merită să fie pomeniţi, inclusiv prin înălţarea unor monumente, pe care ar fi cioplite numele lor. Mama mea, să-i dea Dumnezeu sănătate, a trăit toată viaţa cu amintirile acelor ani de pribejie. Nu e uşor să înalţi un monument, dar ştiu că avem nevoie de aceste simboluri.

Teodosia Cosmin, deportată

Ar fi bine să avem astfel de monumente, dar nu ştiu dacă s-ar reuşi. De atâţia ani, în capitală, la Chişinău, aşa şi nu avem un monument în memoria celor deportaţi, deşi, an de an, cu diferite ocazii, autorităţile ne-au tot promis că vor înveşnici memoria celor pierduţi prin Siberia sau prin Kazahstan. În Muzeul Memoria Neamului din Chişinău păstrăm numeroase documente care le-ar fi de real folos celor preocupaţi de ideea edificării unor astfel de monumente. Cred că vreun milion de basarabeni au avut de suferit în urma deportărilor. Nu cred că, în R. Moldova, avem vreo localitate din care să nu fi fost ridicaţi oameni. Ei merită să nu-i uităm.

Anatol Petrenco, istoric

Iniţiativa e importantă mai ales pentru localităţile care, în urma deportărilor, au fost supuse unor adevărate dezastre. Şi-apoi, în situaţia în care avem monumentele eliberatorilor sovietici care, de fapt, nu ne-au eliberat, ci ne-au sugrumat, de ce nu am avea şi monumente în memoria celor deportaţi… Monumentele educă. Ar fi o acţiune de reabilitare a acestor victime în memoria neamului nostru, în special acum când, sub aspect juridic, am pierdut bătălia împotriva simbolurilor comuniste. Aceste monumente ar demonstra încă o dată ostilitatea acelui regim, astfel încât s-ar putea ca, până la urmă, chiar ei, comuniştii, să se dezică de simbolurile lor.

Valentin Vârtosu, sculptor

Am experienţa edificării, în curtea Bisericii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Chişinău, a unei Troiţe în memoria sfinţilor români din închisori. Aceasta face parte din ciclul artistic „Sfinţii închisorilor, in memoriam”. Cred că iniţiativa înălţării unor monumente prin satele noastre este una specială, doar că nu ar trebui să devină una formală. Această activitate extrem de serioasă nu ar trebui banalizată. „Nimic prea mult”, spuneau vechii greci. Aceste lucrări ar trebui să fie originale. Ele pot fi realizate nu neapărat de autori profesionişti. Ar trebui să fim foarte atenţi, ca să nu intrăm în vreo zonă de banalitate.