Principală  —  Reporter Special  —  Oameni   —   Veteranul de la Porţile Oraşului…

Veteranul de la Porţile Oraşului 22 iunie 1941: Amintiri de război

Avea 18 ani când a plecat la Iaşi, România, să susţină examenele de Bacalaureat, iar în mai puţin de o lună URSS ocupă Basarabia. Ziua de 22 iunie 1941 îl prinse student la Bucureşti, iar un an mai târziu, fusese mobilizat în Armata Română. În cele din urmă, ajunse la Sevastopol, ofiţer de intendenţă pe lângă un spital militar. Peste doi ani, putea fi regăsit deja în Armata Sovietică, radist pe o şalupă de deminare pe Dunăre. Sunt crâmpeie din viaţa unui singur om, intersectate cu un amalgam de date şi evenimente care au marcat istoria omenirii. E vorba de Igor Burcă, unul dintre cei circa 2000 de veterani ai Armatei Române din R. Moldova care mai sunt în viaţă.

Intru în bloc cu un fel de temere, din cauza maidanezului tărcat care doarme, la urmbră, chiar la scară. Acesta mă petrece cu ochii somnoroşi, dând alene din coada-i rufoasă. Mă opresc în dreptul primei uşi din stânga şi tastez soneria. În scurt timp, se aude scârţâitul unei alte uşi, după care şi câţiva paşi. Urmează câteva clipe de linişte, timp în care, probabil, persoana din partea cealaltă a uşii privea în vizor. Apoi se auzi cheia în broască şi uşa se deschise. „Aaaa, tu eşti”, exclamă veteranul, deşi încă nu reuşisem să-i spun nici „Bună ziua”.

A plecat cu o lună înainte de ocupaţie

În apartamentul cu trei camere, dintr-un bloc de la periferia Chişinăului, undeva, pe la Porţile Oraşului, în care predomină mirosul fumului de ţigară, Igor Burcă trăieşte împreună cu fiul său de 60 de ani. Cu un mers destul de vioi, veteranul mă invită să-l urmez într-una din camere. Deşi îi spune sufragerie, spaţiul pare mai degrabă o cameră de zi. Un pat şi două fotolii căptuşite în roşu, punctat cu negru, roase pe la colţuri, o noptieră cu un televizor pe ea şi un dulap enorm, cu o bibliotecă plină de cărţi, multe dintre care în limba rusă. „Şi ce? Eu ştiu şi rusa. Le-am citit pe toate”, mă asigură bătrânul.

Ne aşezăm la masa amplasată chiar în mijlocul odăii, pe care stă o fructieră veche, din sticlă. Alături ticăie, grăbit cu vreo 5 minute, un ceas dreptunghiular, cu o inscripţie în rusă, datând din 1977. „E de la nepoată”, precizează Igor Burcă.

Deşi la ai săi 90 de ani memoria îl mai dă de gol, uneori, unele momente din tinereţea sa veteranul Igor Burcă le ţine minte până în mici detalii. Născut în „s. Lăpuşna, com. Lăpuşna, judeţul Lăpuşna”, cum îi place veteranului să spună, a locuit un timp la Chişinău, ca mai apoi familia sa să se stabilească cu traiul în Tighina, unde tatăl său fusese numit diriginte de poştă. Ca să-şi continuie studiile, în vara anului 1940, Igor Burcă trece Prutul, iar, peste nicio lună, ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, URSS ocupă Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa. „La Iaşi am stat la o verişoară, iar  BAC-ul l-am dat la Şcoala „Mihai Eminescu””, îşi aminteşte bătrânul.

„Erau pregătiri mari în Bucureşti”

Din Iaşi, tânărul Igor Burcă a plecat la Bucureşti, s-a oprit la un unchi de-al său şi s-a înscris la Politehnică. Între timp, pe 22 iunie 1941, România, în calitate de membră a Axei, atacă URSS, dorind să-şi reîntoarcă teritoriile pierdute în 1940. Veteranul, însă, susţine că pentru el acest lucru nu a fost o surpriză. „Mareşlul Antonescu se pregătea de război contra bolşevicilor şi erau pregătiri mari în Bucureşti, dar şi în Iaşi era zarvă”, spune Igor Burcă.

Uneori, bătrânul se opreşte din depănatul amintirilor şi tuşeşte greoi într-o batistă în carouri. După, o strânge cu grijă şi o pune la loc, în buzunarul cămăşii.

La Politehnică, însă, veteranul a reuşit să înveţe doar un an. „În ’42, Marele Stat Major a dat ordin ca toţi cei care au împlinit 20 de ani să fie înrolaţi în armată. Am fost repartizat, din Bucureşti, tocmai la şcoala de ofiţeri de infanterie din Bârlad, jud. Vaslui”, relatează veteranul.

„Mai era acolo un basarabean, din Tighina, Anatolie”, spune Igor Burcă, încercând să-şi amintească şi numele de familie al pământeanului. Nu-i reuşeşte din prima. Cu un păr mai mult alb decât sur, pieptănat destul de cochet în dreapta, îşi pune capul în palme şi insistă. Bolmojind, enumeră mai multe nume. „Nu pot să-mi amintesc”, renunţă, în cele din urmă, bătrânul. Ulterior, în timpul discuţiei, avea să şi-l amintească, totuşi – Grigoraş.

La Bârlad, împreună cu alţi circa 60 de tineri, a studiat un an la şcoala militară de administraţie şi, în ’43, a plecat în prima sa misiune. Direcţia – Sevastopol, Ucraina de azi.

Răniţii hrăniţi cu cel puţin 4 500 de calorii

„În iulie am luat un avion din Bârlad şi am mers la Sevastopol să aduc câţiva ofiţeri. În perioada războiului, în orice oraş din România erau spitale în care militarii se refăceau după operaţiile pe care medicii le făceau direct pe front. Şi, am luat doi ofiţeri cu avionul şi i-am dus tocmai la Oraviţa (nu departe de graniţa actuală a României cu Serbia – n.r.). Unul era locotenent de infanterie motorizată, şi altul era sublocotenent de la artilerie. Ambii cu răni la burtă”, îşi aminteşte Igor Burcă prima sa misiune în război.

După aceasta, veteranul spune că a revenit la Sevastopol, în calitate de ofiţer de intendenţă pe lângă Spitalul militar de ambulanţă, compania a 4-a sanitară, a Batalionului 99 vânători de munte. „Mă ocupam cu aprovizionarea spitalului. Aveam bucătari, sanitari, şoferi, maşini care duceau răniţii în port sau aduceau alimente din port. Şi, în fiecare seară, mă întâlneam cu medicul-şef şi făceam meniul pentru a doua zi, pentru că răniţii care erau aduşi la noi trebuiau hrăniţi bine, cel puţin cu 4 500 de calorii pe zi, pentru că pierduseră sânge. După ce răniţii ajungeau într-o stare mai bună, pe soldaţi îi trimiteam în România cu şalupa, prin Constanţa, iar pe ofiţeri – cu avionul”, îşi descrie veteranul misiunea sa de pe frontul de est.

Igor Burcă, însă, spune că la Sevastopol nu s-a reţinut prea mult. După ce Armata Sovietică a învins în bătălia de la Stalingrad şi a început ofensiva, în februarie 1944, spitalul militar în care activa veteranul a primit ordin să se evacueze.

Din Armata Română pe o şalupă sovietică

„Ne-am îmbarcat în maşini şi am plecat spre Odesa, unde am deschis un spital, dar, după o lună şi jumătate, ne-am retras mai jos de Tighina, la Talmaz. Pe 22 august ’44, ruşii au rupt frontul, aşa că noi ne-am retras la Buzău, unde am stat în două magazii şi o casă”, povesteşte Igor Burcă cum se retrăgea spitalul militar în faţa ofensivei sovietice.

Era la Buzău atunci când Marele Stat Major le-a ordonat militarilor români să lupte deja contra armatei germane. Veteranul susţine că nu a fost surprins de acel ordin. „Nemţii erau mândri şi nu ţineau legătura cu românii”, spune Burcă despre felul în care cele două armate au conlucrat pe frontul de est.

Ulterior, spitalul militar în care activa veteranul s-a strămutat în Alba-Iulia. Ajunşi acolo, surpriză – toţi basarabenii fuseseră demobilizaţi. Pentru Igor Burcă, însă, războiul nu se termină aici. „Un căpitan m-a chemat şi, pentru că ştiam rusa, mi-a spus să merg cu nişte militari ruşi, să-i ajut să ducă motorină pentru un vapor ancorat în Giurgiu. Când au auzit că sunt basarabean, aceştia m-au înrolat pe o şalupă din scânduri care dezamorsa minele magnetice din râu. Cu vaporul ăla, am mers pe Dunăre până la Novi Sad, în Jugoslavia”, povesteşte veteranul cum a ajuns soldat în Armata Sovietică.

Pe front, „frica niciodată parcă nu e mare”

Pe navă, „pentru că tata era diriginte de poştă şi am învăţat alfabetul Morse”, Burcă a devenit radist. „Purtam convorbiri cu Comandamentul frontului 2 ucrainean”, spune veteranul cu o doză de mândrie în voce. Ulterior, în timp ce înaintau pe Dunăre, în timpul unei debarcări în or. Esztergom, Ungaria, o bombă aruncată de un avion german a căzut alături. Atunci explozia l-a acoperit cu pământ, acesta alegându-se cu o contuzie. Totuşi, bătrânul se consideră norocos, pentru că „nu m-au atins aşchiile”.

Următoarele două săptămâni le-a petrecut într-un spital din Slovacia, după care a revenit pe front. Deja în drum spre Viena, Austria, în care au intrat fără lupte, a şi aflat că Germania a capitulat. Astfel şi-a încheiat cele cinci luni de lupte în rândurile Armatei Sovietice.

Veteranul spune că, deşi deseori i-a fost frică, pe front, sentimentul e mai uşor de suportat. „Când toţi suntem parcă legaţi unul de altul, frica nu pare atât de mare”, explică veteranul. Deşi a luptat mai bine de doi ani în război, Igor Burcă spune că acesta nu l-a prea schimbat. „Poate am devenit mai curajos”, spune bătrânul, oarecum indecis. De un singur lucru, însă, veteranul nu are nicio îndoială. „Am devenit mai patriot decât am fost”, conchide el cu tărie.

Nicolae CUŞCHEVICI