Principală  —  Reporter Special  —  Oameni   —   Valentina Arcadi, despre capriciile argilei

Valentina Arcadi, despre capriciile argilei

Atelierul Valentinei Arcadi miroase a ceai şi argilă udă. Pe un cuier la intrare atârnă un şorţ roşu cu urme de lut. Lucrări finisate şi altele în proces încă stau înşiruite pe rafturile din încăpere. Pe masă – se află o bucată de lut şi instrumente aşezate într-un fel de dezordine ordonată. De după toate acestea, Valentina rememorează începutul legăturii sale cu ceramica.

Când, într-un sfârşit s-a decis la ce facultate să meargă – pentru că, spune Valentina, a fost un proces complicat, ştia doar că vrea să fie pictoriţă. Atunci când a descoperit lutul însă, totul s-a întors cu susul în jos. Nu mai era designer de interior, voia să se ocupe doar de ceramică.

Cunoştinţa cu ceramica

Aşadar, totul a început „în anul doi, când ne-au făcut cunoştinţă cu ceramica. Nu ştiu ce s-a întâmplat, dar am înţeles când m-am atins de lut, că asta e ceea ce vreau să fac. Nu m-am aşteptat vreodată că viaţa mea va fi atât de legată de lut”, spune Valentina.

La început, toată această aventură părea înfricoşătoare. „Aveam nevoie pe lângă toate celelalte, de investiţii, aveam nevoie de un cuptor şi, pe deasupra, mai eram şi la acea vârstă când ţi-e frică de toate. Încetul cu încetul, mi-am luat instrumente, apoi glazură, din bursa pe care o primeam. Am lucrat foarte mult în cabinetul pentru ceramică, pe lângă orele pe care le aveam, pur şi simplu, pentru mine, din plăcere. În orice caz, am înţeles că atunci când voi ieşi de la facultate, voi fi ceramistă, deşi nu înţelegeam încă cum voi face asta, unde voi arde lutul – la universitatea noastră era o problemă cu acel cuptor, se defecta des”, îşi aminteşte tânăra.

Curând, a găsit o soluţie pentru cuptor, iar puţin timp după aceea, apartamentul a început să i se umple cu tot felul de lucrări, în aşa fel încât soţul său nu mai avea pe unde merge – „fie bucătăria era plină de lut, fie, dacă mergea prin camere, îi rămânea vopsea pe haine”. Aşa a înţeles că are nevoie de un spaţiu al său unde să lucreze.

„Totul a început să se aprindă în interiorul meu”

Asta a coincis cu momentul în care „totul a început să se aprindă în interiorul meu”, mai spune Valentina. A discutat cu un maestru, care i-a făcut un cuptor, iar ea a cumpărat produsele electronice. Aşa, a făcut la comandă cuptorul şi a început să lucreze mai mult în atelier.

Totuşi, spune că, între timp, a înţeles şi altceva – „în R. Moldova se găsesc foarte puţine materiale de lucru. Cumpăr lut, de exemplu, de la doi ceramişti de aici, iar o altă parte din acesta îmi mai aduc prietenii de peste hotare. În principal, lucrez cu lut german sau de-al nostru, din Ungheni. Dacă e din Germania, mă strădui să fac lucrări pentru expoziţii, întrucât acesta e destul de scump. Dar cred că dacă voi pleca peste hotare, mai apoi, voi comanda lut din Moldova, pentru că m-am obişnuit şi cu al nostru”, glumește Valentina.

În context, mai adaugă că se gândeşte să plece peste hotare, peste câţiva ani, pentru a-şi termina studiile. Îşi doreşte că lucreze cu pedagogi din Europa – să compare tehnicile, să se dezvolte şi să călătorească.

„Când îţi vinzi lucrarea, ai senzaţia că-ţi dai copilul”

Între timp însă face ceramică din dragoste, după cum spune ea. „Toate etapele muncii mele îmi plac. Se întâmplă să nu am inspiraţie pentru a picta pe ceramică, să simt că sunt închisă, aşa că mă „expediez” la şlefuit. Acolo mă relaxez şi apoi încep să-mi apară şi idei, mă includ cumva şi încep să gândesc în direcţia corectă. Totul e organic – trec de la etapă, la etapă. Modelez lutul, apoi începe şlefuirea, spălarea, decorarea şi pe lângă, încep să mă mănânce mâinile să modelez iar ceva. Aşa că lucrul decurge în felul următor: jumătate de zi pregătesc ceva, după care dau la cuptor, apoi fug şi modelez o farfurioară proaspătă, apoi decorez. Munca devine ca un fel de torent”, afirmă Valentina, adăugând ceva detalii despre munca la decor.

„Când se usucă o lucrare, o acopăr pe de-asupra cu zgură, apoi cu un creion simplu fac desenul, după care vopsesc cu angobă. Ultima are un miros înţepător, puternic. Germanii adaugă ceva acolo. Zahăr am impresia, că am și gustat”, se destăinuie Valentina, arătând zâmbitoare spre cutiile de vopsea şi strâmbând din nas.

Cât despre inspiraţie, „pot să merg la plimbare şi să fiu mai atentă la ceea ce am spune că sunt fleacuri. Dacă merg în natură, atunci strâng frunze şi flori. Uneori, găsesc floarea şi deja văd şi imaginea întreagă – cum o pot stiliza şi cum va arăta acest desen pe ceramică. Alteori, îmi fac schiţe într-un carnet, din plăcere, apoi îl deschid şi un personaj de acolo sare şi îmi cere să-l pictez pe ceramică. Adesea, îl mai tranform în timp ce pictez”, relevă tânăra.

Cu timpul, a adunat lucrări la care nu ar renunţa pentru nimic în lume. De altfel, „când îţi vinzi lucrarea, ai senzaţia că-ţi dai copilul. Însă, mă simt liniştită dacă acesta ajunge la omul său”, conchide tânăra. Acum, Valentina Arcadi visează la un atelier unde să aibă robinet şi condiţii mai bune de lucru şi continuă să inventeze flori stilizate, care îi sunt pe plac, „chiar dacă sunt naive şi copilăreşti”.