Secretele din culisele dirijorului

A îmbrăţişat meseria de dirijor acum 20 de ani, timp în care a reuşit să se remarce acasă, dar şi peste hotare. Consideră că muzicienii, într-un fel, sunt un popor nomad, menirea cărora este să transmită tuturor emoţiile şi ideile lor prin muzică. Recunoaşte că dirijatul are propriile secrete, care însă rămân necunoscute, chiar şi pentru mulţi dintre muzicieni.

Vioara ocupă un loc aparte în casa lui Mihai Agafiţa. Este primul instrument pe care l-a cunoscut. Tot vioara este instrumentul la care cântă soţia, dar şi fiica sa, în vârstă de zece ani. Care va fi alegerea fiului său nu poate şti, deocamdată. „Este prea mic (trei anişori, n.r.), însă îi place să cânte”, zâmbeşte muzicianul.

Setea de muzică

Provine dintr-o familie care, în aparenţă, nu are nimic în comun cu muzica, mama sa fiind bilbiotecară, iar tatăl său filolog şi ziarist. Totuşi, recunoaşte că mama era o mare amatoare a dansului, de unde i s-a transmis şi lui simţul ritmului, iar tatălui îi place să cânte cu vocea, de unde, probabil, se trage şi dragostea sa pentru muzică. Fiind copil, cânta deseori. Într-una din zile, l-a auzit vecinul, Dumitru Haisan, care era profesor de vioară. Acesta şi-a luat instrumentul, dorind să-l acompanieze. După această întâmplare, bărbatul a venit la părinţii micului Mihai, convingându-i că băiatul lor trebuie să facă muzică. Dumitru Haisan a fost şi primul profesor al viitorului dirijor. Astfel, la baza carierei de muzician a lui Mihai Agafiţa a stat o simplă întâmplare.

Ulterior, la Institutul de Stat al Artelor din Chişinău, a ajuns să studieze chitara, dar şi bazele dirijatului, în care l-a iniţiat Pavel Goia. Tot aici urma să pătrundă tainele jazzului. Au urmat studiile la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti – alţi cinci ani de facultate la clasa de dirijat a profesorului Dumitru Goia, sub a cărui îndrumare studiază, ulterior, ca masterand la cursul de studii aprofundate. Din 2004 (Mihai Agafiţa) deţine funcţia de dirijor al Filarmonicii Naţionale „Serghei Lunchevici”, iar din 2013, obţine prestigioasa poziţie de prim-dirijor şi director artistic al Orchestrei Simfonice din cadrul aceleiaşi instituţii.

Colaborează, însă, şi cu orchestrele de peste hotare, printre care Orchestra Filarmonicii din Moscova, Orchestra Naţională Radio Bucureşti, Filarmonica Naţională a Republicii Belarus din Minsk, Filarmonicile din Cluj, Iaşi, Târgu-Mureş, Oradea, Braşov, Sibiu, Bacău, Ploieşti, Craiova, Botoşani, Satu-Mare, Orquesta de Extremadura (Spania), Pori Sinfonietta (Finlanda), Owensboro Symphony, Great Falls Symphony şi Ohio University Symphony Orchestra (SUA), Baletul de Stat pe Gheaţă din Sankt Petersburg (Rusia), Teatrele de Operă şi Balet din Chişinău, Harkov şi Dnepropetrovsk (Ukraina) şi multe alte colective artistice. Între anii 2009 – 2013, este dirijor permanent al Filarmonicii „Transilvania” din Cluj, unde, de asemenea, desfăşoară o activitate prolifică şi se alege cu înalte aprecieri.

Muzicienii – un popor nomad…

Recunoaşte că este destul de obositor să călătorească. „În ultimul timp, este şi mai dificil, pentru că cei doi copilaşi ai mei au nevoie ca ambii părinţi să le fie alături. Încercăm însă să facem faţă acestor situaţii. Într-un fel, muzicienii sunt un popor nomad. Arta pe care o posedăm trebuie s-o împărtăşim tuturor. Ţine de datoria noastră”, consideră Mihai Agafiţa. Dirijorul pune un mare accent pe munca muzicianului. „Talentul este foarte important, însă el trebuie dezvoltat. Fără muncă, talentul nu înseamnă nimic. Am întâlnit orchestre care aveau în componenţa sa foarte mulţi oameni dotaţi, care au avut parte şi de o şcoală foarte bună în formarea fiecăruia dintre ei, dar care erau cam lăsători. Lipsa de perseverenţă nu poate da rezultate”, mărturiseşte Mihai Agafiţa.

„Pe de altă parte, am întâlnit colective în care nu toată lumea era la fel de talentată. În schimb, sistemul şi modul lor de gândire, bazat pe respect faţă de sine, faţă de artă şi faţă de public, le permitea să scoată un rezultat foarte bun. Totul se datorează muncii. Indiferent de micile probleme care ar putea exista în viaţa unui om, el trebuie să aibă sentimentul datoriei şi să ştie să presteze o muncă de calitate”, accentuează dirijorul. Astfel, succesul unei orchestre este rezultatul unui lucru minuţios asupra fiecărei partituri în parte, dar şi al unei bune colaborări între muzicieni şi cel care conduce orchestra – dirijorul.

„Chiar şi mulţi dintre profesionişti nu înţeleg toate aspectele şi pârghiile dirijatului. Marele compozitor Rimski-Korsakov spunea că dirijatul este un lucru întunecat…, probabil pentru că e o meserie în care secretele sunt foarte bine ascunse, o meserie complicată, unde este importantă şi partea tehnică, însă nu doar ea”, ne dezvăluie muzicianul. Potrivit lui, „un dirijor trebuie să fie şi un psiholog, şi un diplomat foarte bun, pentru că trebuie să asigure o bună funcţionare a unui colectiv constituit în întregime din muzicieni profesionişti, fiecare fiind, de fapt, o personalitate. Trebuie, totodată, să fie şi un dramaturg excepţional, pentru că este cel care construieşte o lucrare în timp şi, nu în ultimul rând, anume dirijorul este cel care transmite orchestrei şi publicului dispoziţia şi spiritul fiecărui concert sau spectacol muzical”, conchide Mihai Agafiţa.