Scenele copilăriei Ninelei Caranfil

Scena copilăriei sale a conținut doar peisaje țărănești de la Marienfeld sau ipostaze școlare de la Cimișlia. În momentul în care a decis să depună dosarul la actorie, Ninela Caranfil nu văzuse niciodată un spectacol de teatru, doar câteva filme indiene, proiectate pe un ecran improvizat în mijlocul satului. Tot ce a urmat, a fost o viață plină de spectacole și de aplauze.

De cinci decenii, Ninela Caranfil, artistă a poporului, este în teatru. În cariera sa artistică a interpretat peste 70 de roluri și a luat premii importante atât în R.Moldova, cât și în România. Printre acestea, se numără premiul UNITEM pentru cel mai bun rol feminin în spectacolele „Zăpezile de altădată” şi „Povestea unei nebunii obişnuite” și Marele Premiu la Festivalul „Lucian Blaga” în România.

S-a născut actriță, dar nu știa de asta

Pe când era elevă, se gândea că va studia la universitate, la limbi străine, însă, în ultimul moment, un anunț dintr-un ziar i-a schimbat soarta. La Chișinău, se organiza un concurs pentru tinerii care vor să facă studii teatrale la Moscova. După absolvirea școlii, în 1964, l-a apucat pe taică-său de mână și au mers împreună să depună dosarul pentru studii teatrale. S-a descurcat de minune la cele trei probe de admitere și a fost acceptată la Institutul de Artă Teatrală „A. Lunacharsky” din Moscova. De atunci, Ninela Caranfil, mezina familiei, nu a renunțat la actorie. De fapt, toți cei care o cunosc pe Ninela din copilărie zic că ea s-a născut actriță, dar nu știa despre asta.

„La școală, la toate seratele, era aleasă să spună poezii. Le spunea cu patos. Toți o ascultau și o priveau cu gurile căscate. Știa când trebuia să schimbe tonalitatea sau să gesticuleze”, își amintește cu drag Nina Damaschin, fosta colegă de școală și de cămin a Ninelei. Pe Nina Damaschin am găsit-o acasă, la Cimișlia, ascunzându-se de zăpușeala de afară. E modestă de fire. Zice că ar avea multe de spus despre Ninela, însă emoțiile o năvălesc. Nina a decis să fie profesoară de matematică fiindcă, zice ea, nu trebuie să vorbești mult, formulele făcând-o pentru tine. „Eu am fost opusul Ninelei. Am fost tăcută, nu-mi redam emoțiile. Ninela era deschisă, comunicabilă, îi molipsea și pe alții cu buna sa dispoziție. Îmi amintesc că tot timpul venea înflăcărată de la lecții. Făcea glume mereu. Îmi era dragă, că ne înveselea în cămin”, povestește zâmbind fosta sa colegă, recunoscând că a și uitat când ultima dată a depănat amintiri.

Ninela Caranfil s-a născut pe timpul foamei cumplite, la 17 iunie 1947, în Satu Nou, raionul Cimișlia. Tata, Chiril Caranfil, a fost felcer, meserie pe care o învățase pe front, în armata română. A revenit acasă cu o profesie care i-a dus faima în toată regiunea. A salvat sute de oameni, deschizând dispensare în localitățile Mihailovca, Selemet, Sagaidac, Satu Nou și Marienfeld. Mama, Maria Caranfil, a fost sufletul familiei. Ea s-a dedicat educației celor cinci copii: Ana, Lidia, Boris, Ștefan și Ninela. Atunci când avea vreun minut liber, dădea și ea o mână de ajutor soțului: steriliza seringi, făcea pansamente sau asista la nașteri.

Ninela Caranfil, la fel ca și Nina Damaschin, a ajuns să învețe la școala medie de cultură generală nr.1 din Cimișlia după ce a absolvit 6 clase în sat. În timpul săptămânii, elevele locuiau în internatul școlii, iar sâmbăta reveneau acasă. Ninela mergea pe jos vreo 12 km până acasă, la Marienfeld, iar Nina – vreo 15 km. A doua zi, duminică, se întorceau la școală.

Dorul de casă, mai puternic decât frica de lup

Singurul transport care făcea legătura dintre Marienfeld și Cimișlia era o căruță care transporta lapte în fiecare zi. Plină de bidoane cu lapte, căruța avea un singur loc disponibil – alături de căruțaș, care era mai de fiecare dată ocupat de vreun vecin sau un cumătru de-al căruțașului, pornit cu treabă la raion.

„Dorul de casă era atât de mare, încât sâmbăta mă trezeam cu noaptea în cap și mă porneam spre sat. Drumul tot timpul a fost lung, mai ales iarna, căci purtam cizme de cauciuc. Într-o zi, căruțașul mi-a zis să mă întorc la internat, deoarece un soldat care venea acasă de pe front a fost mâncat de lupi, pe drum. I-am zis că nu mă întorc. Eu, dacă m-am pornit, merg mai departe. Când am ajuns la o fântână, am simțit cum mi se ridică părul de pe mână. Pe o costișă zărisem un animal. Întâi m-am gândit că e un câine. Totuși, cred că a fost un lup. M-am oprit, m-am uitat la el, el la mine și am mers mai departe. Pe urmă am înțeles că am fost în pericol”, își amintește artista.

Străbătea glodurile, zăpezile și frica de lupi, ca să ajungă acasă, chiar dacă acolo nu o așteptau bunătățile lumii. „Când ajungeam acasă, mama ne alinta cu ce avea, dar avea puțin, chiar dacă tata era medic. El ne aducea de la spital pâine neagră. Era acră. Pe atunci îi dădea cateva sute de grame pentru fiecare membru. Am mâncat pâine neagră de mi-au ieșit ochii. Noroc că am avut o capra. Ea ne-a hrănit. Dar se mai întâmpla că veneau pacienți din alte sate și îi aduceau tatălui ouă, slănină, făină, neavând bani ca să-i plătească. Așa am trăit. Tare grele timpuri”, povestește Ninela Caranfil, rezemată de un scaun din curtea Teatrului Național „Mihai Eminescu”.

Distanța și greutățile prin care a trecut au făcut-o pe viitoarea actriță și mai puternică. „Ninela era silitoare la învățătură. De fapt, pe atunci toți care veneau la oraș să învețe erau străduitori. Altfel nu aveai cum. Dar ea era deosebită. Atâtea talente într-o singură persoană. Caranfil scria poezii, alcătuia gazete de perete, desena, se masca de Anul Nou și cânta la toate seratele împreună cu prietena ei, Dunea. Dar ce voce avea. Și acum parcă aud cum cântă în două voci”, începe a fredona Nina Damaschin și se pierde în gânduri.

La toate sărbătorile școlare era pe scenă

Pe aceeași uliță din Cimișlia am întâlnit-o pe Parascovia Colța. O cunoaște de-o viață pe Ninela, încă de prin anii 1960. Crede că soarta a vrut ca ele să se întâlnească și să devină apropiate. Cât au învățat în aceeași școală, nu prea au interacționat. Însă anii de după școală le-a unit. Este cu doi ani mai mare decât Ninela și spune că în adolescență era imposibil să nu o remarci pe viitoarea actriță. „Când mergea pe coridor școlii, păi vocea și râsul ei frumos și molipsitor răsunau peste tot. Era veselă, glumeață și plină de viață. Ea dădea tonalitate la viața cotidiană. La toate sărbătorile era pe scenă. Ea a ținut și o cuvântare la una din paradele care erau organizate pe 7 noiembrie, dacă îmi amintesc bine. Atunci luau cuvântul doar oameni importanți”, răscolește prin amintiri Parascovia la cei 74 de ani pe care îi are.

„Fac parte dintr-o generație care a avut o sete de afirmare. Probabil că am completat ceea ce nu s-a întâmplat pe parcursul anilor de război. Doream să ne afirmăm și să facem carte. Era greu, dar am avut entuziasm. Am fost o fire foarte activă. Și acum sunt tot așa. Dacă eu nu sunt la un eveniment, păi am senzația că acesta nici nu a avut loc. Așa am fost și la școală. Nu am stat locului. Cântam, dansam, recitam poezii.

Parascovia Colța a cunoscut toată familia Caranfil. Părinții Ninelei s-au mutat cu traiul în ultimii ani de viață la Cimișlia și i-au fost vecini. Fosta colegă și actuala admiratoare a Ninelei zice că au moștenit genele părinților. Tata Caranfil a fost un bun povestitor și a avut o voce frumoasă. Pentru el, învățătura a fost pe primul loc. Părinți nu le-au lăsat fetelor zestre, însă au învestit în educația și formarea lor profesională. Ana și Lidia au fost asistente medicale, Boris și Ștefan au urmat pasiunea pentru muzică, iar Ninela s-a dedicat actoriei.

„În copilărie, Ninela nu se arunca în ochi la prima vedere. Nu era înaltă și nici ochioasă, dar sufletul, energia și pozitivismul ei o făceau frumoasă. Anii au trecut, iar Ninela a devenit și mai frumoasă. Poezia și actoria au făcut-o să se impună în viață”, spune Parascovia care a făcut de multe ori traseul Cimișlia-Chișinău ca să o vadă pe Ninela jucând vreun rol în spectacol sau lansând vreo carte.

Roxana Teodorcic