Pagini albe despre foamete neagră

… cel mai bun cântăreţ din sat stătea la poartă culcat. Nu mai putea grăi. Ne duceam la deal şi când îmi întorc privirea văd o mână abia, abia ridicată. Se vede că a simţit că a trecut căruţa pe lângă el. Apoi, a luat alde socru-meu şi i-a dat o bucată de pâine, dar el n-a mâncat-o. Se gândea s-o ducă la femeie, la copii. Şi cum a strâns-o în mână, aşa a murit cu dânsa. L-au găsit fără suflet lângă gârliciul beciului… Acesta e un fragment din „Cartea foametei”, de Larisa Turea, prezentată marţi, 2 septembrie, în Cadrul Salonului de Carte de la Biblioteca Naţională.

Cuvânt umilit prin imagine

Potrivit autoarei, proaspătul volum constituie o reeditare a cărţii apărute la Chişinău în 1991, cu acelaşi titlu. „Pe atunci (anii ’90, n.r.) multe lucruri nu puteau fi spuse, nu aveai acces documentele despre actele de canibalism din perioada foametei din 1946—47, iar actele disponibile erau doar în rusă”, a menţionat Turea. „Cartea foametei”, editată la Bucureşti, aduce mai multe elemente noi. Pe lângă cele 50 de monologuri, povestiri ale diferitor persoane care s-au confruntat cu acea perioadă, apărute şi în vechea ediţie, volumul este îmbogăţit cu documente de arhivă, mai multe dintre ele fiind publicate în premieră în limba română. O noutate absolută o constituie imaginile reproduse din fototeca Arhivei Naţionale. „Sunt câteva cadre, foarte concludente, în care cuvântul este umilit prin imagine”, spune Larisa Turea.

Un cor din tragediile antice

Scriitorul Spiridon Vangheli, prezent la eveniment, găseşte cartea drept una „zguduitoare, ca un film de groază care arată dureri înspăimântătoare”. Chiar dacă volumul are şi „momente de umor negru care îţi ridică părul măciucă”, Vangheli spune că istoriile relatate sunt „ca un cor din tragediile antice, un cor din 50 monoloage, în care sunt şi vreo 500 de suflete”. „Nu ai dreptul să nu citeşti această carte, dacă ştii literele, zice Vangheli.

Martor ocular al evenimentelor din ’46-’47, scriitorul atenţionează că „foamea-i simplă ca apa” şi „aici mare filosofeală nu faci”. Scriitorul s-a declarat sigur de faptul că foametea din perioada postbelică a survenit ca urmare a condiţiilor climaterice, dar că efectele acesteia au fost agravate intenţionat de factorul uman.

Robie morală

În opinia istoricului Gheorghe Paladi, „Cartea foametei” are o importanţă ştiinţifică incontestabilă. Lucrarea reprezintă „o istorie orală” care completează documentele cunoscute şi cele care încă îşi mai aşteaptă cercetătorul. Paladi consideră că foametea a avut loc cu un scop bine definit, urmărind reducerea oricărei rezistenţe din partea ţăranilor şi a-i „îmbrânci” (termen utilizat în carte – n.r.) în colhozuri. Istoricul remarcă şi faptul că, dacă ucrainenii au condamnat foametea din 1932-1933 şi au cerut comunităţii internaţionale să o recunoască drept un genocid al puterii sovietice, autorităţile de la noi refuză să pună în discuţie cauzele şi efectele foametei din RSSM.

Gheorghe Paladi crede că consecinţele foametei sunt mult mai grave decât s-ar părea. El spune că oamenii care au trecut prin asemenea încercări se află mereu într-o „stare de frică”, în „robie morală”. Astfel istoricul explică de ce majoritatea oamenilor trecuţi prin vremea foametei refuză să răspundă la întrebări, mai ales când vine vorba despre fenomenul canibalismului.

Canibalism continuu

Istoricul Alexandru Moraru spune că documentele despre canibalism sunt mai mult decât „îngrozitoare”. Acestea sunt chiar „imposibil de citit”. Potrivit lui Moraru, un creştin cu greu şi-ar putea imagina grozăviile pe care le poţi citi în unele acte: într-o regiune, un copil este prins pe stradă, dus într-o casă, tăiat, fiert şi consumat; un om a fost înmormântat, ulterior – dezgropat şi mâncat.

„Foametea este o boală ruşinoasă de care ţi-e frică să-ţi aminteşti”, consideră Larisa Turea. Autoarea volumului „Cartea foametei” s-a confruntat personal, într-o oarecare măsură, cu un caz de canibalism. Potrivit Larisei Turea, după război, părinţii săi au fost nevoiţi să angajeze o femeie-dădacă. După cum îi povestise aceasta ulterior, femeia îşi mâncase propriul copil după ce micuţul murise.

Iuliana Gore-Costin, reprezentantă a Guvernului României, zice că volumul reprezintă „o spovedanie publică” şi va completa istoria Basarabiei la perioada despre care se ştie prea puţin. Ea a întrebat retoric dacă nu cumva canibalismul are loc şi azi, doar că sub altă formă.

Doina Uricariu, scriitoare, consilier personal pe probleme de cultură al prim-ministrului României, Călin Popescu-Tăriceanu, spune că lucrarea reprezintă „o suferinţă uriaşă pe care o trăiesc nişte oameni şi care, asemeni unui muşuroi de furnici, sunt izolaţi într-o pustietate şi nu pot duce în spate acel bob pe care îl au în palmă după fiecare seceriş”.

…Gheorghe, Ghiţă a lui Buhaiu, cum îi ziceam noi, căra morţii cu carul cel alb. Şi cum întro zi mergea cu mortul la deal, înspre ţintirim, o femeie îi iese în cale şi îl roagă: bade Gheorghe, ia-l şi pe al meu! Dar el mai era încă viu, omul acela. Ia-l şi pe al meu, bade Gheorghe la ţintirim, că până seară nu o mai duce şi nu am bani ca să plătesc special pentru dânsul. Ce era să facă Gheorghe. S-a oprit, l-a încărcat pe omul cela, care, până la ţintirim, a şi murit…

Nicolae CUŞCHEVICI