Principală  —  Reporter Special  —  Oameni   —   Omenie (Amintiri cu Nicolae Corlăteanu)

Omenie (Amintiri cu Nicolae Corlăteanu)

La fără frecvenţă, la filologie, în vara anului 1948, l-am cunoscut întâia dată pe Nicolae Corlăteanu. Se deosebea fundamental de un Penzul, Crăciun, Coenfeld, Şteiman care îşi «citeau» cursurile conspectate, Domnul ştie de unde şi când.

Alcătuia o trinitate cu Cleopatra Vnorovschi, Şlaen care se impuneau nu numai printr-o exprimare elevată, limbă, ci şi printr-un larg orizont intelectual. Se vădea o pregătire serioasă, amprenta şcolii româneşti (secundare şi superioare).

În iunie-începutul lui iulie 1949, îl căutam cu lumânarea, să susţin examenul la «limba moldovenească contemporană» (cursul Dumnealui), să închei astfel cursul III, celelalte examene le susţinusem anticipat, înaintea începerii sesiunii de vară.

Zadarnice străduinţe, aşteptări. Dumnealui, la Kiev, îşi susţinea doctoratul. 6 iulie mi-a pus capăt aşteptărilor, zbuciumului, luând calea Siberiei. Acolo, singur, despărţit de familie, sugându-mi otrava desţărării, prăbuşirii, îmi căutam, în scris, motivaţia existenţială.

Serile, după muncă, iniţiasem scrierea unui roman despre viaţa părintelui meu – istorie tipică pentru ţăranul basarabean din prima jumătate a secolului XX. Mă aproviziona cu hârtie (caiete şcolăreşti) directoarea Şcolii Semimedii Kapraliha (reg. Tiumen), dna Evdokimova. Mâzgâlisem deja peste o duzină de caiete, dar aveam nevoie să mă documentez. Întrebarea – cum? Mi-am amintit de înţeleptul dascăl – Nicolae Corlăteanu. Îi ştiam adresa, mă întâmplsem chiar în modesta-i locuinţă (pe atunci pe str. Pirogov, dacă nu mă-nşeală memoria), hai, să-i scriu. I-am expus pe scurt «aventura», rugându-l să mă ajute. Şi, ce credeţi? La vreo două săptămâni mă trezesc la poştă cu un plic mare, în care era împachetat un număr al «Ţăranului Sovietic» cu materialele la tema ce mă interesa.

Deşi pe verso nu figura adresa reală a expediţionarului (O tempora / O mores / Era un mare risc să corespondezi cu un «duşman al poporului»), ci un oarecare Petrov. Am înţeles marea sensibilitate, omenie a fostului meu dascăl – şi model – care prin această trimitere vroia să mă îmbărbăteze, să-mi spună că nu-s uitat, că e alături de suferinţa, aspiraţiile, credinţa mea.

După infernul siberian nu l-am mai regăsit la catedra respectivă (eram restanţier – nu? După 7 ani). Îl înlocuise o vrednică învăţăcică, merituoasa, omenoasa Ludmila Rădăuţeanu.

Deşi l-am mai întâlnit arare, episodic, în sălile de lectură ale Bibliotecii AŞM, nu mi-am luat îndrăzneala să mă apropii, să-i mulţumesc pentru acel gest, atât de omenesc, încurajator în acele cumplite vremi.

Mea culpa / 30.01.10
Constantin Bobeică