Nouă decenii, ca o cursă olimpică

90 de ani. Deşi pentru majoritatea oamenilor această vârstă semnifică un record, pentru maestrul Glebus Sainciuc, care şi-a sărbătorit duminică, 19 iulie, această aniversare, sunt doar „un secol fără un deceniu”. Cu un zâmbet care-i trădează inepuizabilul optimism, artistul se întreabă retoric când anume au trecut aceşti ani. „Nici nu-mi dau seama, tare repede, ca o cursă olimpică”, mărturiseşte el.

Pe vremuri, strada Grigore Ureche, unde şi-a petrecut întreaga viaţă artistul, era situată la periferia oraşului Chişinău. Între timp, oraşul s-a extins, oamenii au încărunţit, iar casa familiei Sainciuc, construită la începutul sec. XX, a rămas aceeaşi, la fel de primitoare. Descoperi aici o altă lume. Poarta de lemn, curtea cu iarbă verde, casa cu pridvor şi feţele blajine ale lui Glebus Sainciuc şi a soţiei sale, Valentina Rusu-Ciobanu, sunt atât de pitoreşti şi fascinante, încât par ireale. „Căţelul nu muşcă”, spune doamna Valentina în timp ce mă invită să intru. Aşa o numeşte maestrul pe soţia sa. Casa este plină de chipuri, care mai de care mai colorate. Tinere sau bătrâne. „În acest tablou este mama, acesta-i tata, aici e strănepoata mea, Doroteea, aceasta-i masca Mariei Bieşu, aceasta – a lui Grigore Vieru”, face maestrul prezentările de rigoare. Dacă nu este întrerupt, artistul poate vorbi la infinit despre lucrările sale şi despre oamenii care l-au inspirat.

„Aici am vreo două vaci”, arată cu mâna spre dulapul din partea dreaptă. Glebus Sainciuc colecţionează văcuţe şi cei care intră în atelierul său trebuie să deseneze câte una. „Eram în clasele primare, când învăţătoarea m-a trecut la tablă să fac un desen, la libera dorinţă. Şi am desenat o văcuţă. Toţi colegii au început a râde şi au spus că aceasta este cea mai mare operă de artă”, îşi aminteşte maestrul de unde-i vine această pasiune. „Am vaci din mai multe ţări; am luat de la comunişti ideea şi am zis: ‘Vaci din toate ţările, uniţi-vă’.”

Chipuri de politicieni nu prea a imortalizat. „Cred că pe unii i-am pictat până a ajunge în politică, dar nu-mi mai amintesc. Vreo doi ani în urmă, Roşca a avut un jubileu şi colegii lui au vrut să-i fac o mască, dar eu am refuzat. Nu-i tocmai cel mai preferat politician al meu. I-am desenat cândva pe Lucinschi şi pe Snegur. Pe Voronin niciodată nu l-am pictat, dar nici n-am timp pentru aşa ceva. El nici nu ştie ce-i cu dânsul, o dată e cu Europa, o dată cu Moscova, o dată e cu Transnistria, o dată fără.”

După o pauză de câteva secunde, maestrul îşi mai aminteşte de un politician. „Tare-mi place Vitalie Nagacevschi. Are o faţă plăcută, expresivă. I-am dat de ştire să vină să-l desenez, dar cu evenimentele acestea n-a mai ajuns. Ştiţi ce-a păţit cu băieţii după alegeri? Sărmanul.”

Se aude din nou hămăitul lui Bin, căţelul. În casă a intrat o doamnă care seamănă cu cea din portretul la care lucrează maestrul. „Aceasta-i nora mea, Irina. Seamănă, nu-i aşa?” arată artistul spre tabloul de lângă uşă. „Iată şi strănepoata mea Doroteea, noi îi zicem Dori. Tare-s fericit că a venit tocmai de la Paris, că acolo locuiesc. Vorbeşte perfect româna”, spune cu mândrie străbunicul. Dori tot intra şi ieşea din casă, vădit neliniştită. „Îl caut pe Pusi”. Pusi, cum îl numeşte Doroteea, este un pisic, care este aici de câteva zile. „Irina, nora, i l-a adus Doamnei. În Centru este o femeie cu pisici, iată de la ea l-a şi luat. Încă nu am decis ce nume să poarte. Eu am propus Laureat sau Decorat (în cinstea distincţiei pe care o voi primi de la Academie), dar Doamna s-a supărat”, spune maestrul zâmbind.

Printre altele, ajungem să discutăm şi despre alegeri. Artistul îmi mărturiseşte că a fost la votare şi că va merge şi la sfârşitul lunii. „Toţi în jur vor vota cu Chirtoacă, dar eu cu Urecheanu. Ştii de ce?” mă întreabă fără a-mi lăsa timp să răspund. „Pentru că el ne-a ajutat să facem reparaţie la casă. Când era Primar, a venit odată la noi în vizită, cu o delegaţie. Afară ploua şi curgea apă şi în casă. Doamna era bolnavă şi Urecheanu a zis atunci că ne va repara casa şi s-a ţinut de cuvânt. I-am făcut şi mască”, îşi aminteşte maestrul.

După o sesiune foto cu Doroteea, Pusi şi Bin, mi-am luat rămas bun de la familia Sainciuc, cu promisiunea că vom veni, colegii de la ziar, la Expoziţia maestrului.

Tatiana EŢCO